De gardă cu medicul care a pus degetul pe rană

Reporterii EVZ au stat 24 de ore la Spitalul Universitar lângă chirurgul Florin Chirculescu, omul care a scris despre durerile sistemului sanitar.

O parte dintre oameni sunt prinşi cu tuburi subţiri: un capăt e prins undeva sub piele, iar celălalt se află lângă pat, într-un borcan mare, în care bolboroseşte apa. Sunt bolnavi şi durerea îi face cuminţi pe cei mai mulţi. “Aţi coborât din pat?”, întreabă medicul Florin Chirculescu. “Nu pot”, zice bătrânul şi are respiraţia grea, înghite încet. E mai bine totuşi în dimineaţa asta decât era ieri, iar mâine va fi şi mai bine. “Trebuie să vă ridicaţi, trebuie să umblaţi!”, îi “ordonă” medicul. Afară, dincolo de geamurile etajului 11 al Spitalului Universitar, se ridică nori mari de praf de şantier.

În următorul salon e un bărbat care-şi ţine o mână peste piept. “Vine cineva la dumneavoastră azi? Nu avem un medicament şi trebuie să vi-l dau. Nu e foarte scump…”. Va veni cineva. În cealaltă încăpere sunt câteva doamne, între care una e mărturia unui amestec de veselie, mirare şi teamă. Medicul Chirculescu întreabă cum a decurs operaţia de peste noapte. “Doamne Dumnezeule, am venit pentru toate operaţiile?!”, se interesează femeia.

A avut noroc însă, noaptea trecută a fost de gardă medicul cel mai potrivit pentru operaţia ei. În ultimul salon e un bărbat care vorbeşte mult: cere, printre altele, o adresă la care să poată dona bani spitalului. Vrea el aşa, pentru că în dimineaţa asta se mişcă şi vorbeşte, după ce acum două luni l-a lovit o maşină care mergea cu 140 de km pe oră.

5.786 de cuvinte despre felurite dureri

L.F. înseamnă “lipsă farmacie”. Medicul Chirculescu, şeful compartimentului de Chirurgie Toracică de la Spitalul Universitar Bucureşti, a avut de-a face cu iniţialele astea păcătoase şi în timpul vizitei din dimineaţa asta. Erau acolo, nerostite, alături de întrebări despre febră, indicaţii cu privire la mililitri, medicamente, încurajări şi sfaturi.

L.F., deci medicamentul nu se găseşte în farmacia spitalului, iar familia pacientului îl va cumpăra de altundeva. În farmacia spitalului există în schimb “rudele” scumpe ale doctoriei cu pricina, care – prescrise la grămadă - ar face ca spitalul să plătească mult mai mult decât îi este permis.

E una dintre problemele pe care medicul le-a semnalat, în cele 5.786 de cuvinte ale unei scrisori deschise adresate ministrului sănătăţii, scrisă pe blogul personal la începutul lunii trecute, mediatizată apoi intens. S-a săturat să se plângă pe ascuns, aşa că a scris dintr-o suflare despre un sistem de sănătate care se duce naibii.

Se teme ca nu cumva data viitoare compartimentul său să fie bucata care să cedeze şi să devină un nou “caz”, după celebrele Slatina şi Satu Mare: „E o meserie care trebuie să se desfăşoare cât mai lin. Este suficient de nelină prin ea însăşi. Nu trebuie să se bazeze nimeni pe faptul că sunt prin spitale doctori buni, care găsesc soluţii de moment. „Se poate şi aşa…”. La un moment dat însă nu mai găseşti soluţia. Tu ştii ce-ţi lipseşte, însă nu eşti crezut. Cineva trebuie să recunoască: «Nu putem, nu suntem în stare să facem lucrurile să meargă»”.

Inventarul unor plecări

Orice e posibil. În compartimentul de Chirurgie Toracică de la Spitalul Universitar există doar jumătate din numărul necesar de medici. Nici nu mai vorbim aici despre kinetoterapeuţi şi psihologi, deşi prezenţa lor ar fi absolut firească. Echipa a făcut operaţii, numai anul trecut au fost 710. Anul acesta ar putea fi însă mult mai multe: aproximativ 100 doar în luna ianuarie.

Sunt patru oameni, între care şi o rezidentă. Aceasta din urmă va pleca însă în Statele Unite cât de curând, iar doctorul Chirculescu nici nu are cuvinte care să arate cât îi pare de rău de această întâmplare. Nu, nu întâmplare, pentru că nimic din ce se petrece greşit, negru, revoltător în sistem nu-i întâmplător.

Magda. Rezidenta are chiar şi un scris frumos, parcă e scris de tipar... Doctorul Chirculescu se gândeşte la toţi rezidenţii care au plecat şi n-are nimic să le reproşeze. Unul avea aici tată maistru militar şi mamă pensionară, o Dacie, o locuinţă în chirie şi nimic din toate astea nu putea să-i garanteze un viitor frumos, decent măcar, aşa că acum e la un alt spital, din Belgia. O altă rezidentă a ajuns în Kosovo, pentru bani la care aici, în acest spital din Bucureşti, nici n-ar fi avut voie să viseze. Magda spunea că cei din generaţia ei s-au cam văzut astfel cu sacii în căruţă. „Ce facem totuşi cu mama, cu tata, pentru că nu mai sunt medici?”. 

„Aleatoriu” egal „diurn”

Magda şi ceilalţi sunt dintre cei buni şi puţini. Pentru că şcoala de medicină de azi e în dezastru. O estimare făcută de o profesoară de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” arată cam aşa: vreo 30% dintre studenţi sunt buni, 20% mediocri, iar 50% nu sunt buni de nimic, nu doar de medicină. O studentă în anul al cincilea credea că „diurn” e totuna cu „aleatoriu”. Aşa i-a sunat ei. Oamenii aceştia devin, într-un fel sau altul, medici, şi trebuie să prescrie medicamente, cu nume complicate. Poate chiar asemănătoare.

„Era însă nevoie de mulţi studenţi, pentru a justifica normele didactice”, explică medicul Chirculescu. Da, pluteşte o mare vină şi peste marile creiere ale universităţilor. O mare parte dintre domnii profesori devin extrem de pătrunşi de propria importanţă. Şi mai ales extrem de „hrăpăreţi”. Cazurile grele, şi prin urmare bănoase, ajung pe mâna lor: doar marele profesor X poate opera, a auzit de el cutare şi de la el cutare, deci are „firmă”. Unii nu mai au nici răbdarea, nici interesul să-i înveţe meserie pe alţii şi apoi să-i lase în loc, crede colegul său, doctorul T. de la Chirurgie Cardiovasculară. Sunt lucruri despre care numai în această lume se vorbeşte.

„Ministrul trebuie să iasă şi să explice”

Lângă locul din care veghează asistentele e un colţ de pădure, ce acoperă un perete întreg. O fotografie simplă, cu un desiş privit cumva de sus. Peste „spaţiul verde” sunt lipite, din loc în loc, hârtii cu reguli şi indicaţii. Dincolo de geam se văd bucăţi de salon, scoase la lumină de neoane puternice. Unde stăm sunt scaune cu muşama maro, din acelea care împânzesc, de decenii, spitalele din România.

Medicul Chirculescu vorbeşte despre campania de presă împotriva medicilor şi despre acţiunile noului ministru al sănătăţii, Ion Bazac, după „Slatina”, în timp ce pe ecranul micuţului televizor sunt medici şi comentatori care se aprind repede, întorcând sistemul pe o parte şi pe alta.

Chirurgul: „Ca medic ai responsabilitate faţă de pacient, ca ministru ai responsabilitate faţă de propriile cuvinte şi faţă de atitudinea pe care o afişezi. Pentru că ministrul e om politic, nu e doar dealer de maşini care a făcut o facultate de medicină. Are responsabilitatea să acţioneze corect, nu în funcţie de presiunea opiniei publice. Dacă există această presiune, înseamnă că trebuie să iasă de multe ori şi să explice. Putea s-o facă, şi-i ieşea politic în alt fel: “Am venit de trei zile. Uite ce-au lăsat predecesorii mei… Ăsta-i sistemul”. Dar asta era meseria lui, să explice. Nu să-i belească pe ăia repede, nerespectând legea. Nu el destituie. Credeţi că medicilor le convine? Am scris despre asta pentru că am vorbit prea mult între noi, doctorii, fără ca lucrurile astea să se ştie”. O voce de la televizor: „Dacă pacientul n-are încredere în medic…”. Încrederea dintre medic şi pacient e o instituţie care, odată distrusă, face mai mult rău decât orice problemă legată de bani. După ce relaţia asta e făcută praf, pacientul începe să-l înjure pe medic de cum ajunge în spital: „Mama voastră de hoţi, vă uitaţi numai după bani!”.  

Unul dintre oamenii de la televizor: „N-are rost să producem medici pe stoc”.

Şi iarăşi vocea: „Mai e o problemă...”. O întrerupe moderatorul: „Imediat, după publicitate!”.    Durerea merge pe mână

Jos, la Unitatea de Primire Urgenţe, holul e împărţit de perdele albastre. Se ridică perdeaua, trece o targă. Există o logică a urgenţelor, dincolo de disperarea oamenilor care aduc aici toate durerile de pe pământ, dureri vii - accidente cerebrale, arsuri, sânge şi oase rupte. Au un fel de orar. Pe la ora 6-7 seara, de cum se lasă întunericul, încep să sosească accidentele rutiere: la Spitalul Universitar vin o mare parte din victimele de pe autostrada Bucureşti-Piteşti. Pe la miezul nopţii şi mai încolo sosesc cei stâlciţi în bătaie şi înjunghiaţi. Mai este cam o oră până se întunecă şi vine vremea accidentelor.      

„Durerea merge pe mână, doamna doctor”, se aude din sală, apoi un ticăit lung şi unul scurt, de la un aparat de alături. Şi înăuntru sunt perdele albastre, după care sunt „ascunşi” cei cu plăgile cele mai urâte. Fiecare îşi vede de durerea lui, medicii de-a fiecăruia în parte. „Sunt şi rea de carne, doamna doctor…”. După aceea un oftat, apoi un ticăit lung şi unul scurt.       

Ziua de luni

Medicul Chirculescu e un superstiţios fără pereche şi e de părere că liniştea de la ora asta întunecată n-are nimic curat. La ora 11.00 va suna telefonul în camera de gardă, iar chirurgul va coborî până la blocul operator, unde se va afla o femeie lovită de un TIR, care nu va avea însă nevoie de vreo intervenţie care să ţină de chirurgia toracică.   

Luni, timp de opt ore, medicul Chirculescu îl va opera pe unul dintre pacienţii din saloanele vizitate mai devreme. E vorba de o esofagoplastie, tehnică chirurgicală care constă în restabilirea continuităţii tubului digestiv, după o ablaţie chirurgicală completă a esofagului, după cum explică un dicţionar medical. Medicul Chirculescu va sta apoi să vadă cum evoluează, alte două-trei ore. Timp de două luni după operaţie, pacientul va evita să mănânce prea repede sau în cantităţi prea mari, iar apoi – în cele mai multe cazuri – îşi va vedea de viaţă. 

BOALĂ ACADEMICĂ

„Dom’ profesor trebuie să-şi ia şpaga”

Doctorul T. de la Chirurgie Cardiovasculară e mai radical, şopteşte colegul său Chirculescu. Mai exact, doctorul T. vrea să vadă sânge curgând la rigolă, întru purificarea „organismului” medical. N-a rămas vreun profesor despre care să gândească „dom’le, ce om…”, care să merite vorbe de bine din partea lui.

E o boală care cică îi ajunge pe distinşii profesori odată cu vârsta: instalaţi, cine ştie cum, în locurile bune, toţi încearcă să adune averi şi să-i îndepărteze cât mai mult pe cei tineri. „Ca lucrurile să funcţioneze, e nevoie ca fiecare medic să fie fişat, ca la Registrul Comerţului, astfel încât omul să ştie la cine să meargă: nu la «dom’ profesor X» care are nume, dar n-a făcut la viaţa lui mai mult de două operaţii de un anume fel, ci la Y, care chiar e specialist în aşa ceva. Dom’ profesor trebuie însă să-şi ia şpaga”, explică doctorul T. Iar la „dom’ profesor” nu se comentează: legea şi universul îi poartă un respect profund.           

DRUMUL SPRE LUCIDITATE

„Când îmi ieşea o operaţie grea, eram Dumnezeu”

Chirurgii sunt oameni foarte orgolioşi, asta e lege. „E greu să nu fie aşa, când ştii că întorci oameni de pe lumea ailaltă. Eu unul încerc să mă păstrez lucid, pentru că sunt foarte superstiţios. La început, când îmi ieşea o operaţie grea, eram Dumnezeu. De la o vreme însă am observat că, imediat după aceea, ieşea rău la o operaţie mult mai simplă. Asta mă ţine acum cu picioarele pe pământ”, explică medicul. Aşa stau lucrurile.

Există greşeli, şi mai niciodată nu există greşeli fără consecinţe grave. Mai există şi o vorbă printre chirurgi, care zice că fiecare are cimitirul său. Nimic mai adevărat, crede Chirculescu: important e însă ca cimitirul ăsta să fie cât mai mic, iar numărul realizărilor, a „minunilor”, să fie mai mari şi să „spele” cimitirul.

Malpraxis. În mod normal nu medicul e bun de plată, pentru că există asigurări de malpraxis. Intervine aici, evident, un calcul al riscurilor legate de fiecare operaţie sau tratament în parte. De exemplu, o operaţie la carotidă are un grad de risc de 1,52%, cu condiţia ca echipa să aibă o anumită experienţă. Ca lucrurile să fie însă şi mai clare, este nevoie ca medicul să aibă la dispoziţie un ghid de practică medicală, pentru toate intervenţiile posibile. Fiecare pas ar putea fi astfel analizat mult mai uşor, s-ar şti clar dacă şi unde s-a greşit. 

CITIŢI ŞI: Şpaga nu mai este suficientă pentru sănătatea românească Scrisoarea deschisă a medicului Florin Chirculescu către ministrul Sănătăţii