Cu doar o săptămână înainte de recentul Summit NATO de la Vilnius, toată lumea părea pregătită să discute rezultatele cu privire la Ucraina, reacția Rusiei și cursul războiului din Est.
Dar, dintr-o dată, un om a schimbat totul cu o inițiativă surprinzătoare: mă refer la Erdogan, fostul și actualul președinte al Turciei, care nu numai că a cerut Uniunii Europene să reia discuțiile cu privire la candidatura țării sale la aderare, ci astfel şi-a condiționat bunăvoința de a permite Suediei să fie în sfârșit admisă în NATO, scrie La Razon.
Aș dori să vă reamintesc că ultima dată când Ankara și Bruxelles-ul și-au redeschis negocierile de aderare la UE a fost în octombrie 2005 și că decizia în acest sens a fost luată cu un an mai devreme de prim-ministrul turc de atunci, al cărui nume suna la fel cu cel al preşedintelui turc de acum. Acele vremuri erau diferite de cele de astăzi, dar a existat o asemănare: atât Ucraina, cât și Turcia și-au exprimat dorința puternică de a adera la UE. Erdogan, un om de stat cu mare experiență, știe bine ce înseamnă concurența în politica marilor puteri și nu vrea să ajungă ultimul în cursă.
În opinia mea, intrarea Turciei în UE ar trebui salutată din mai multe motive.
În primul rând, de ani de zile, Europa a criticat cu înverșunare practicile Turciei în materie de drepturile omului şi guvernare corectă, condamnând multe dintre mișcările recente ale lui Erdogan, în special după lovitura de stat eșuată din 2016. Odată cu aderarea Turciei la Uniunea Europeană, toată puterea transformatoare a acesteia din urmă. ar putea fi folosită pentru a vindeca și repara aceste nereguli. Aș susține chiar că Europa nu poate demonstra mai bine potențialul său incredibil de soft power în zilele noastre decât prin transformarea unei națiuni non-europene, necreștine într-un sistem modern de guvernare secular, care respectă drepturile universale ale omului și promovează tratamentul egal al diferiților indivizi.
În al doilea rând, se pare că națiunile UE nu ar trebui să se teamă că se vor vedea invadate de imigranți din Turcia, deoarece aproximativ 6 milioane de persoane de origine turcă locuiesc deja în statele membre ale Uniunii Europene și, după cum arată numeroasele rapoarte, se integrează bine în ţările-gazdă. În 2021, cetățenii Turciei, ţară cu 85 de milioane de locuitori, au obținut doar 25.000 de pașapoarte UE, în timp ce cei din Maroc, cu 37 de milioane, și cei din Siria, cu 21 de milioane, au obținut câte 85.000. Proporția turcilor rezidenți în Europa și care depind de prestații sociale este considerabil mai mică decât cea a imigranților din alte țări și, deși viața pare grea, peste 70% dintre ei aleg totuși să rămână în țările-gazdă în principal pentru cea mai bună educație pentru copiii lor și perspective mai bune de carieră.
În al treilea rând, aderarea Turciei poate avea un efect politic uriaș, deoarece ar schimba traiectoria unui alt stat membru al UE, Cipru. Insula divizată din 1974 ar avea șanse mari de reunificare, deoarece cetățenii divizați de linia de demarcație ar deveni cetățeni ai UE (toți cetățenii din partea de nord a insulei au în prezent dreptul la cetățenia turcă și majoritatea o revendică pentru a utiliza documente de identitate turcești în călătoriile lor internaționale). Sfârșitul unui conflict care a durat o jumătate de secol ar fi un rezultat important al admiterii Turciei în Uniune și ar servi drept sursă de speranță pentru alte țări divizate care aspiră să adere la UE, precum Moldova și Georgia.
În al patrulea rând, și în zilele noastre acesta pare a fi un punct extrem de important, venirea Turciei în Uniunea Europeană poate submina ceea ce este cunoscut în mod obișnuit ca "un nou val autoritar" reprezentat de "lideri puternici" care se menţin mult timp la putere, precum Erdogan, Putin în Rusia și Xi Jinping în China. Înlăturarea chiar și a unei verigi din acest lanț ar fi un succes imens pentru lumea liberală și ar putea introduce o schimbare drastică în geopolitica europeană, privând Rusia de unul dintre partenerii săi de încredere (aș dori să menționez aici că Turcia este acum cel mai mare importator de gaze din Rusia, cel mai important canal de tranzit pentru "importurile paralele" din Rusia și, de asemenea, datorează Moscovei miliarde de dolari atât pentru construcția primei sale centrale nucleare, cât și pentru plățile amânate pentru energie).
În al cincilea și ultim punct, "europenizarea" Turciei ar proiecta cu forță "puterea moale" europeană mai spre est, deoarece țara are o influență enormă în multe națiuni post-sovietice care împărtășesc identitatea sa istorică cu ea, în special în Azerbaidjan, Kazahstan, Uzbekistan și Kârgâzstan. Combinația dintre pârghiile turcești și europene pentru a influența acele națiuni poate duce la apariția unei "a treia forțe" pe scară largă în Asia Centrală, unde jocul geopolitic care implică Rusia și China este acum în plină desfășurare (și nici măcar nu aș mențion perspectivele apariției unui nou parteneriat energetic într-un astfel de caz).
În opinia mea, toate cele de mai sus ar putea fi considerate o cauză complexă de a saluta inițiativa turcă și de a încerca să obținem cele mai bune rezultate posibile din aceasta. Istoria arată că cele mai bune momente ale Uniunii Europene au avut loc atunci când a îmbrățișat agendele extinderii în afara sa, fie prin integrare, fie prin cooperare. (Traducerea: Rodezia Costea, RADOR)