De la măturători la academicieni, bucureşteni sau "provinciali adoptaţi" au căutat motivele pentru care Capitala merită să fie iubită, măcar mâine, de ziua ei.
Împlineşte 549 de ani de când Vlad Ţepeş i-a semnat certificatul de naştere. De la 20 septembrie 1459 a trecut prin foc şi apă, prin mâinile turcilor, s-a supus capriciilor lui Ceauşescu şi s-a lăsat „salvat“ de mâinile pricepute ale primarilor contemporani. E cârpit, demolat, renovat, străpuns, penetrat, lărgit cât să ne încapă pe toţi şi, cu toate astea, azi e iubit şi urât deopotrivă, precum Vlad Dracul în vremea lui.
Bucureştiul e casă pentru unii, gazdă pentru alţii, loc de muncă bănos, vacă de muls, punctul de unde se dă ora exactă, subiect de lamentaţii în trafic şi multe altele pe care toţi le spunem cu furie, zilnic, despre oraşul ăsta mare, cenuşiu şi fără noimă, în care trăim de voie, de nevoie.
Pentru că spunem zilnic tot ce nu ne place la el, am ales ca măcar de ziua lui să-i forţăm pe oameni să-şi amintească motivele pentru care iubesc, totuşi, Bucureştiul. De vreme ce stau aici zi de zi şi chiar dacă se gândesc să plece, la supărare, n-o fac, înseamnă că... îl iubesc. DRAGOSTE CU NĂBĂDĂI
„Sigur că îl iubesc. Pentru că m-am născut aici, pentru că am trăit 70 de ani aici şi pentru că îmi sunt dragi parcurile, bisericile, oamenii şi casele vechi de aici. Sigur, acum s-a întâmplat nenorocirea cu maşinile multe. Când nu le mai suport, fug câte două-trei săptămâni la Paris, la Londra, la New York. Dar mă întorc mereu cu bucurie. Aspectele negative, pe care le vede, zilnic, tot bucureşteanul, îmi pare că îi dau Capitalei un şarm balcanic deosebit.“
„Pentru că m-am născut aici, îmi plac zgomotul şi gălăgia din oraş. Când plec o săptămână, oriunde, mă plictisesc. Îmi place agitaţia şi tot ce se întâmplă aici. Îmi place pentru că se potriveşte cu mine!“
„În Bucureşti sunt televiziunile, oamenii importanţi, de aici se dă ora exactă. Bucureştiul e pe primul loc. E numărul unu. Îi urez să-şi repare străzile şi «Viva Bucureştiul!», că aşa cum e, e Capitala noastră şi tre’ s-o iubim. Ce să faci? Când nu e calu’, e bun şi măgaru’!“
„Nu prea-l iubesc, dar nu prea se poate fără el. E oportunitate, nu iubire. Iubirea îţi dă furnicături, pe mine Bucureştiul mă furnică la creier. Dar aici m-am născut. Deşi am fost prin Europa şi-am muncit pe acolo, m-am întors aici. E acasă. Un singur cuvânt îmi place la Bucureşti: acasă! Nu e iubire, e afecţiune.“
„Sunt îndrăgostit incurabil de Bucureşti, cu toate calităţile şi defectele lui. Pentru mine, oraşul înseamnă cei mai frumoşi ani, străzi pietruite, copaci înfloriţi primăvara, Biserica Visarion, unde mergeam duminica, la slujbă, cu mama, lacul Herăstrău, unde am luat primele lecţii de sport nautic.“
„Relaţia mea cu Bucureştiul e una de hate-love. Îl iubesc şi îl urăsc. E un oraş ca un sandvici: are felii de secol 18, fanariot, felii din a doua jumătate de secol 19, bucăţi dintr-un Bucureşti interbelic şi dintr-unul comunist - cu Berceni, cutii de chibrituri şi grădini de zarzavaturi -, şi diverse ingrediente dintr-un Bucureşti al tranziţiei, de n-ar mai fi. E un oraş halucinant, în care stau laolaltă zone bune şi zone proaste, bogaţi şi amărâţi, palate şi noroi. E ca o femeie frumoasă de care-şi bate joc toată lumea.“
„Sunt bucureştean de 41 de ani şi încă îmi amintesc foarte clar că a fost dragoste la prima vedere. Bucureştiul m-a încântat şi mi s-a lipit de suflet de la bun început. “
„Singurul motiv care este e că în Bucureşti numai dacă nu vrei să munceşti nu găseşti de muncă. Eu am venit de 18 ani aici, am un loc de muncă, pot să-mi fac credit la bancă, pot să trăiesc. Aşa că de aia iubesc Bucureştiul, în fiecare zi, chiar dacă trebuie să adun gunoiul. Dar mizerie se face oriunde, ăsta e bunul simţ al cetăţenilor. Numai când plouă nu prea-l iubesc, că e aglomerat şi de aia.“
„Cum să nu-l iubim? Doar ne-am născut în oraşul ăsta, aici am crescut, aici ne-am împlinit. Îl iubim aşa cum e, cu bune şi cu rele.“
„Sunt venit de la 14 ani în Bucureşti şi oraşul ăsta mi-a dat totul. De la şcolile pe care le-am făcut la familia pe care mi-am întemeiat-o, viaţa de zi cu zi. Toţi avem obligaţia să-i întoarcem ceva din ce ne-a dat. Ce-i doresc Bucureştiului? Să aibă parte de civilizaţie.“
„Aici mă simt acasă, aici m-am născut, aici e casa mea, aici sunt casele frumoase ale Bucureştiului de altădată, care încep să iasă la iveală încet- încet. Îi doresc Bucureştiului ce-mi doresc şi mie, să întinerească!“
„Pentru că este un oraş punte între două culturi, două lumi, două stiluri de viaţă diferite: cel balcanic-relaxat şi cel european-ocupat. Un amestec greu de găsit în altă parte. Iubesc Bucureştiul aşa cum iubeşti o femeie care ştii că te «chinuie», cu care nu poţi trăi cotidianul, dar fără de care nu-ţi poţi închipui viitorul. Îl iubesc cu o pasiune ultimă, pentru că ştiu că-l pot părăsi în orice moment. Cu regrete sincere...“
„Acest oraş e o experienţă interesantă pentru un expat. Aştept cu plăcere momentele libere, când pot să ies la jogging, în Herăstrău.“
„E ca o a doua casă pentru mine, unde am trăit şi bune, şi rele, vreme de 46 de ani. E adevărat că oraşul are şi multe neajunsuri, însă pentru mine e ca un microb.“
„Ne-am născut aici, e un oraş frumos, cu arhitectură, cu monumente, cu locuri frumoase. Lucrez de zece ani ca şofer şi e o diferenţă ca de la cer la pământ între traficul de atunci şi cel de acum. Vă spun sincer, nu cred că o să apuc pensia. E stres, e responsabilitate. În fiecare zi am dureri de ficat.“
„A fost dragoste la prima vedere. Deşi transpiram într-un autobuz supraaglomerat, i-am iubit forfota. Vin din Vâlcea, un oraş destul de mic, iar Bucureştiul am simţit că mi se potriveşte din prima. E ca mine: agitat, zvăpăiat. Îl iubesc pentru că e mare, are clădiri frumoase. Bucureştiul nu e plictisitor. Oraşul ăsta e pentru cei puternici.“
„Am venit din Galaţi la Bucureşti, la facultate, iar de aici am plecat în Anglia. Iubesc Capitala pentru că mi-a dat şansa asta.“
„Trăiesc în el de 33 de ani. Iubesc viaţa trepidantă a Bucureştiului. Mă îndrăgostesc în fiecare zi de el, pentru că doar aici se poate întâmpla să coordonez 120 de intervenţii zilnic şi să cunosc oameni, să le cunosc dramele şi să mă răscolească. Iubesc Bucureştiul pentru că aici, într-o zi se întâmplă atâtea evenimente cât se petrec în alte locuri în jumătate de an.“
„N-aş putea spune că îl iubesc, dar recunosc că aici poţi face mai multe lucruri decât în oraşul meu natal, Petrila. Stau aici de zece ani. E un fel de dragoste cu sila. Sau ca într-o căsnicie: la ce să te mai desparţi la 60 de ani?“
„E oraşul banilor. E lume de prin toată ţara aici, că aici se face banul. Mai sunt străini şi tot felul. În altă parte se câştigă puţin, e sărăcie mare.“
BUCUREŞTEAN
Oraşul ăsta suntem noi, nu aruncaţi cu piatra!
Trăiesc de când mă ştiu în Bucureşti, dar nu pot să răspund la întrebarea „de ce-l iubesc?“. Ce, poţi iubi o adunătură cenuşie, prăfuită, gălăgioasă şi stresantă? Orice om normal ar zice că nu.
Dar, mă gândesc, locul ăsta care-ţi scade zilnic nişte ani din viaţă cu traficul, plouarea sau mitocănia, locul ăsta mă reprezintă. E ca şi cum m-ai întreba dacă-mi iubesc familia. Lucid nu poţi răspunde prin da sau nu, pentru că nu te întreabă nimeni, înainte, unde vrei să te naşti. Vrei, nu vrei, e ceva din tine şi te va urmări indiferent unde te-ai duce. De asta mi-e ciudă când provincialii veniţi ca să trăiască mai bine, aici, la mine acasă, îl înjură şi-l urăsc, deşi mare parte din relele oraşului li se datorează şi lor.
Eu nu-l urăsc, poate pentru că m-am obişnuit atât de mult cu el încât senzaţiile pe care mi le oferă sunt aplatizate. Încă mai cred că dacă merg conştiincios la vot, cândva o să aleg un primar atât de bun încât să-i facă bine. Şi mai aştept dimineaţa aia în care aleile din părculeţul de lângă metrou să nu mai fie acoperite de seminţele sparte de „bucureştenii“ crescuţi pe băncuţa din faţa porţii.
„Oraşul ăsta sunt eu!“, aşa ar trebui să-şi spună dimineaţa, în oglindă, fiecare, înainte să iasă afară şi să arunce cu piatra. (Dollores Benezic) PROVINCIAL
Un monument pentru shaormăriile strategice
Metroul era mult mai gălăgios acum doi ani şi patru luni, când am coborât definitiv scările rulante. În plus, mirosea într-un fel anume, un damf greu, de ulei ars, ce rămânea în nări ore întregi după. Oamenii care-l populau erau altfel proiectaţi, prea gălăgioşi sau prea tăcuţi. Unii se conectau la fire, şi le înfigeau în urechi, probabil ca să nu asurzească din cauza metroului. Îi auzeam şi-i vedeam pe toţi şi-i urmăream cum se buluceau pe scări, încercând să ghicesc pe unde ar veni ieşirea mea.
Ieşirea n-am mai găsit-o şi am rămas la metrou. Am avut timp să-l îmblânzesc staţie după staţie, până am desenat din el o hartă. Peste ea am suprapus clădirile care ar veni deasupra, pieţele de maşini, service-urile auto, McDrive-urile, intersecţiile, cursul Dâmboviţei şi shaormăriile. Cu shaormăriile a fost cel mai ciudat, nu le înţelegeam la început importanţa strategică, nu puteam să pricep ce au castraveţii muraţi dinăuntru cu varza şi cu puii zgâriaţi de pe rotisor. Acum aş ridica un monument al shaormăriei. „Aici s-a ridicat prima shaormărie şi de atunci bucureştenii sunt fericiţi în graba lor“, atât să scrie dedesubt. Nu, aş mai pune ceva: „Cu dragoste, pentru oraşul de deasupra, pe care nu-l înţeleg cu totul“. (Vlad Odobescu)
Adrian Păunescu, „Îndrăgostit de Bucureşti“ (1989):
"De el ne-am săturat, dar el ne place,/ el e un prag lovit să vezi alt prag,/ şi-acum, când sunt sătul de locul zilnic/ Mă simt golit şi-mi e deodată drag.
L-am părăsit destul, ca azi să-l caut/ şi să-l găsesc întotdeauna treaz,/ nu este el cel mai frumos din lume,/ dar cel mai drag ne e în orice caz."