„Ne-a învăţat să gândim”, spunea Mircea Vulcănescu, şi deopotrivă cu el întregul grup de discipoli ai „Profesorului”: Mircea, Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian, Constantin Noica, Octav Onicescu… „Un cabotin superior”, îl va califica dispreţuitor G. Călinescu, iar patriarhul Miron Cristea (zice-se) este cel care i-a dat ordin pictorului Belizarie să-l zugrăvească pe filosof  în chip de drac pe fresca „Judecăţii de Apoi” de la Mitropolie.

Admirat până la idolatrie sau urât de moarte, Nae Ionescu are categoric o calitate care nu se întâlneşte decât la oamenii de mare anvergură: nu lasă indiferent. A fost pus la index sub trei regimuri politice: Carol al II-lea l-a curtat, propunându-i să preia conducerea serviciilor secrete; iritat că Profesorul i-a respins avansurile, l-a băgat în lagăr şi există suspiciuni că nu ar fi străin nici de moartea prematură a acestuia. Ion Antonescu a ordonat oprirea editării cursurilor Profesorului, iar regimul comunist l-a interzis cu desăvârşire (cu excepţia unor filme în care era prezentat ca un mentor dezaxat al legionarilor barbari).

După 1989, admiraţia şi ura au reizbucnit în jurul numelui lui Nae Ionescu.

„În Nae, mentorul sub ideile căruia o generaţie a fiert cu acelaşi aplomb cu care studioşii prusaci îl audiau pe Hegel în 1820, a fost un Schlegel ortodox cu vederi tari: o viziune organică aşezând poporul român sub sceptrul unei biserici mântuitoare”, scria recent Sorin Lavric.

„Un guru antisemit”, îl executa scurt Mircea Cărtărescu.

Care este secretul pe care acest om l-a avut pentru a stârni asemenea furtuni de sentimente şi reacţii contrare şi care poate nu întâmplător amintesc de polarizarea de acum 2000 de ani între „Osana” şi „Răstigniţi-L”?

Un eseu al lui Dan Ciachir, cu un titlu smerit (Gânduri despre Nae Ionescu), a cărui a patra ediţie tocmai a apărut la Editura Lumea Credinţei, vine să dea un posibil răspuns.

Este vorba de un text din vara lui 1989, când se apropiau centenarul naşterii lui Nae Ionescu (16 iunie 1990) şi semicentenarul morţii (15 martie 1990). Un text scris cu sentimente contradictorii: pe de o parte, licărul de speranţă că ar putea vedea totuşi lumina tiparului („Era evident că regimul lui Ceauşescu se va prăbuşi”, mărturiseşte Dan Ciachir într-o notă de la începutul eseului), pe de alta, ca un fel de jertfă cât de măruntă adusă celui pe care autorul îl socoteşte mentorul său („Ştiam că nu se va scrie nimic despre el… Paginile, câte vor ieşi, le vor citi câţiva prieteni, oameni care se interesează de destinul şi de opera lui Nae Ionescu fără să îi fi fost studenţi sau contemporani.”)

Eseul dactilografiat a fost xeroxat în 20 de exemplare pe care Dan Ciachir le-a trimis unor cunoştinţe din mediul literar şi bisericesc.

La fel făcuse cu un an înainte cu o antologie din articolele publicate de Nae Ionescu în perioada 1919 – 1926, după modelul antologiei alcătuite de Mircea Eliade în 1937, Roza vânturilor.

Nădejdea firavă a autorului s-a împlinit: la scurt timp, lucrarea sa a văzut lumina tiparului, bucurându-se de un succes remarcabil. Mai întâi, în 1990, în trei numere consecutive din revista Steaua de la Cluj, apoi în volum, la Editura Institutului European – 1994, la Editura Dacia – 2001, la Editura Litera Ortodoxă – 2010 şi în fine la Editura Lumea Credinţei – 2018, sub conducerea neobositului Răzvan Bucuroiu şi cu o valoroasă şi documentată postfaţă de Răzvan Codrescu.

Dan Ciachir relatează dezamăgirea produsă de primul contact cu Nae Ionescu, după ce o cunoştinţă îi dă să citească Roza vânturilor: „sentimentul că am în faţă nişte note mai lungi pe care le-ar fi putut scrie orice gazetar cu oarecare pregătire teologică”.

Când i-a comunicat impresiile celui care îi dăduse cartea, acesta a avut o reacţie explozivă:

„‘Citeşte-le de o sută de ori aşa cum le-am citit eu’, a strigat. Am crezut că am de-a face cu un nebun.”

Ce a provocat repulsia la prima citire a textelor lui Nae şi care se întâlneşte la mulţi din cei iau cunoştinţă cu autorul Suferinţei Rasei Albe?

„Mai eram la 28 de ani victima scrisului ‘frumos’, a alăturării ‘fericite’ de cuvinte şi a expresiilor care se reţin”, explică Ciachir. „Scrisul său e abrupt sau drastic de firesc, de limpede şi potrivnic oricărui ‘stil’ şi oricărei literaturizări.”

După care urmează diagnosticul necruţător:

„Dacă Nae Ionescu nu va fi citit în veac decât de un număr foarte restrâns de oameni e pentru că românul, de obicei, are oroare de realitatea nudă şi nu o poate primi decât învelită într-un anume ambalaj sau, mai bine spus, diluată. Cititorul mediu vrea să fie flatat sau răzbunat. Sunt trăsături pe care le-a surprins fără milă Caragiale, spirit la fel de realist ca şi Nae Ionescu.”

Şi, mai departe:

„Pandant al aspectului stilistic este necruţarea cu care Nae Ionescu – iarăşi, numai Caragiale a mai procedat aşa – merge împotriva unei opinii curente care pare culmea bunului-simţ fără să fie o realitate.”

Aceasta, din punct de vedere „stilistic” şi al „poziţionării”.

În ceea ce priveşte „conţinutul”, Dan Ciachir face o afirmaţie doar aparent surprinzătoare, anume că nici misticismul, nici orientarea declarat de dreapta a lui Nae Ionescu nu sunt cele care vexează cu adevărat:

„‘Naţionalistul’ Nae Ionescu trezeşte o instinctivă antipatie îndeobşte acelor oameni care au sentimentul că I.L. Caragiale i-a zeflemisit pe români, respectiv acelora care se regăsesc în tipul de poezie patriotardă Crainic – Păunescu – Vasile Militaru.”

Autorul crede că aceasta este adevărata barieră dintre Nae Ionescu şi criticii săi, şi dă exemplul pertinent al lui Octavian Goga, care, cât a fost el „de dreapta”, „antisemit” şi prim-ministru pe deasupra, şi-a aflat totuşi locul în manualele şcolare comuniste.

Nae Ionescu „trage consecinţele realismului său”, explică Dan Ciachir, făcând portretul celor care au „organ” pentru filosoful – gazetar:

„De Nae Ionescu nu se pot apropia în mod real şi cu folos decât oameni cu plămadă şi ‘weltanschauung’ asemănătoare. Oameni care cred în Dumnezeu, în intuiţie, în realităţi, în istoria care se face singură mai mult decât într-o metodă, în infailibilitatea ştiinţei şi care sunt lipsiţi de suficienţa protestantă privitoare la posibilităţile nelimitate ale persoanei şi voinţei lor. Structuri mai degrabă răsăritene. De aceea, dacă Nae Ionescu va putea fi citit vreodată dincolo de hotare, aceasta nu se va putea întâmpla decât într-o ţară de mentalitate ortodoxă şi în primul rând ca teolog.”

Spaţiul nu îmi permite să dezvolt prea mult pe marginea acestui încântător text al lui Dan Ciachir, care se citeşte pe nerăsuflate. Nu aş vrea totuşi să închei fără a oferi două citate din Nae Ionescu, care ar trebui să curme aberaţiile despre aşa-zisul său antisemitism.

Iată mai întâi o notă apărută în Ideea Europeană din 26 septembrie 1920:

„Spiritul exclusiv care s-a afirmat la Cluj îngreuiază foarte mult proiectata inaugurare a Universităţii din Cernăuţi. Va trebui acum ca o voce autorizată să restabilească lucrurile şi să pună în adevărata sa lumină menirea universităţilor din România Mare. Antisemitismul şi fanfaronada sunt manifestaţii bolnăvicioase, de care s-au lepădat până şi huliganii ruşi. Acei cari răspund de educaţia tinerimii trebuie să procedeze repede şi fără menajamente.”

Şi un pasaj din articolul lui Nae Ionescu, Politica şi şcoala (Ancheta de la Iaşi), din aceeaşi revistă, nr. 162, 11-18 ianuarie 1925:

„… Neutralitatea statului ştirbită, cum poate să mai rămână intactă neutralitatea şcolii? Dacă funcţionarii statului, în genere, pot să facă politică, de ce n-ar face politică şi profesorii? Profesorii, mai ales, au dreptul să creadă că în statul cel nou – negustor şi industriaş – politica pentru ei este o datorie atât faţă de ei înşişi cât şi faţă de şcolarii lor. Faţă de ei înşişi, ca o apărare; faţă de şcolari, ca o prevedere.// D-l profesor A.C. Cuza, de la Iaşi, a încercat cu toată vigoarea să-şi îndeplinească această datorie. Prin scrieri, prin cuvântări şi de la catedră, în lecţiile sale de economie politică, dânsul propagă anumite idei politice care tind, nici mai mult, nici mai puţin decât la intervenţia statului pentru a elimina o parte din populaţia ţării şi anume pe evrei, sau pe jidani, cum îi numeşte dânsul. Această propagandă i-a atras o anchetă…”

Legat de aceeaşi temă, Dan Ciachir precizează just:

„E nevoie de puţină cultură teologică pentru a înţelege că ‘scandaloasa’ prefaţă la cartea lui Mihail Sebastian (De 2000 de ani… – n.m.) nu are nimic antisemit. S-a străduit de altfel să demonstreze faptul acesta Mircea Eliade, într-un amplu articol publicat în Vremea din 5 august 1934 intitulat Creştinătatea faţă de iudaism.”

„Aceia care l-au socotit, dintre evrei, ‘antisemit’ pe Nae Ionescu erau oameni de stânga, rupţi de propria lor tradiţie şi gândire religioasă”, scrie Ciachir. O afirmaţie valabilă şi pentru acuzatorii de astăzi, şi nu doar dintre evrei, aş preciza eu.

Într-un alt articol, semnat împreună cu excepţionalul teolog Gheorghe Racoveanu, Eliade spune despre Nae Ionescu: „Acest ortodox a vorbit cu simpatie şi înţelegere nu numai despre catolicism, protestantism şi judaism, dar şi despre islamism şi buddhism, şi era unul dintre cei mai adânci cunoscători pe care i-am avut ai Kabbalei şi misticei judaice”.

A fost Nae Ionescu mare? Aceasta este o a doua întrebare legată de Profesor care va dăinui cât e lumea. Scriam la început despre o calitate certă pe care Nae o are: nu lasă indiferent. O calitate a oamenilor de anvergură.

Dan Ciachir aminteşte în acest sens despre o vorbă a lui Iorga: Menirea omului de excepţie – în orice domeniu – este să trezească vocaţii. Prin prisma acestui etalon, Nae Ionescu l-a depăşit pe istoric, numai Titu Maiorescu putând să-i stea alături. Pleiada de intelectuali uriaşi – practic întreaga generaţie interbelică – apărută în „aula” sa stă mărturie.

Însă Nae Ionescu însuşi ar lua în zeflemea o asemenea abordare în termeni potriviţi mai degrabă arenelor sportive. Dan Ciachir conchide:

„A primi provocarea unei discuţii sau, cum se spune, a unei ‘polemici’ pe marginea figurii lui Nae Ionescu e nu atât un nonsens cât o pierdere de vreme. În definitiv, Quod licet Jovis non licet bovis.”

Te-ar putea interesa și: