De ce a pierdut PSD. Politologul Cristian Pîrvulescu: Aparatul local nu face față problemelor naționale

De ce a pierdut PSD. Politologul Cristian Pîrvulescu: Aparatul local nu face față problemelor naționale

”O politică de suprafață într-o democrație de vitrină cu o societate fragmentată cultural și profund inegalitară” – așa se vede realitatea politică și socială românească de azi prin ochii politologului Cristian Pîrvulescu.

În interviul acordat Evenimentului zilei, analistul politic explică mărirea și decăderea PSD-ului, și spune și cum crede că va intra în istorie campania pentru alegerile prezidențiale din 2019. În orice caz, subliniază el, ”dezbaterile în stil american care produc eroi de tipul lui Donald Trump pot avea efect electoral atunci când scorul este apropiat între competitori sau când challengerul are o șansă să se apropie de competitorul principal. Ceea ce nu era cazul la noi!”.

- Ileana Ilie Ungureanu: Cum se vede realitatea politică și socială românească de azi prin ochii dvs. de analist politic?

Cristian Pîrvulescu: Frontierele realității sunt flexibile. Ceea ce este azi real nu era ieri și nu va fi mâine. Mai ales în ceea ce privește zone atât de subiective precum politica și societatea. Din unghiul meu, ca politolog, România de azi este atât moștenitoarea „țării recente”, cea care a străbătut comunismul și post-comunismul, cât și a „țării imaginate”, cea care vine din cărțile de istorie sau din poveștile rudelor. Avem o politică de suprafață într-o democrație de vitrină cu o societate fragmentată cultural și profund inegalitară. Iluzia unității într-o țară atât de fragmentată este una din cauzele eșecului politicii mai ales la noi. O țară în care nivelul național s-a diminuat până spre dispariție din cauza dictaturii cvasi- feudale a intereselor locale.

Ne puteți urmări și pe Google News

- Cum credeți că va intra în istorie campania pentru alegerile prezidențiale din 2019?

Ca o campanie în vremuri iliberale: nu doar una negativă, ci cu accente anti-liberale și xenofobe structurate. O campanie în care democrația și drepturile omului au fost subordonate „intereselor naționale” încarnate de Viorica Dăncilă. Căci politica se „încarnează” în candidați. Mai mult, aș spune, politica are nevoie de această „încarnare” pentru a deveni ineligibilă. În același timp, această campanie nu este o noutate: e „demna” urmașă a campanei de la prezidențialele din 2014 sau din 2009. Și n-a fost deloc o campanie ternă, ci una în care șansele fiind inegal repartizate - cam ca în 1990 și 2000 -, strategia și tacticile de campanie au fost adaptate contextului. Un personaj caragialesc precum Viorica Dăncilă, fără profil politic conturat, dar cu o ostilitate constitutivă, nu avea nevoie de o campanie de recuperare, cu accente emoționale pe care de altfel nici nu le-ar fi putut exprima, ci de o campanie de compactare a electoratului, atât a celui propriu cât și al adversarului. Iar Klaus Iohannis nu avea de ce să-și schimbe stilul politic în campanie, câtă vreme a fost plebiscitat la referendumul din 26 mai, adevăratul prim tur al alegerilor prezidențiale.

- Care credeți că este efectul faptului că nu am avut dezbateri electorale, înfruntări directe, dueluri în fața alegătorilor (angajatorilor)?

Dacă politica e un efort de construcție, atunci dezbaterea este un element disturbator. Așa este gândită: departe de a fi democratică, căci democrație este în esența ei egalitate, iar nu competiție, dezbaterea este forma electorală a spiritului concurențial al capitalismului de piață. Dezbaterea nu este dialog: cuvântul vine din franceza medievală unde débattre era un termen compus din de – prefix de amplificare și battre – a se bate, deci o bătaie amplificată, o confruntare violentă, o contestare, un diferend sau chiar o certă. De multe ori termenul este confundat cu disputatio, un gen literar medieval care punea în scenă confruntarea între două sau mai multe personaje alegorice care se opuneau pe o temă dată. Personal vin dintr-o tradiție filosofică în care politica este construcție a Binelui Comun și nu război și spectacol. Cred în efectul benefic al dialogului, dar nu și al dezbaterii. Ori, dialogul nu se poate purta decât cu cei ce au despre ce dialoga! În orice caz, dezbaterile în stil american care produc eroi de tipul lui Donald Trump pot avea efect electoral atunci când scorul este apropiat între competitori sau când challengerul are o șansă să se apropie de competitorul principal. Ceea ce nu era cazul la noi! Electoratul avea formată intenția de vot de mult, chiar și acel electorat care aparent a dezertat între primul și al doilea tur de scrutin.

- S-a tot subliniat că lipsa dezbaterilor în campanie reprezintă un "atac la democrație". Avem azi o democrație schioapă, redusă la democrație electorală?

Vă spuneam că dezbaterea nu este democratică în sine! De altfel nici votul nu este democratic. Anticii foloseau tragerea la sorți care asigura într-adevăr o șansă egală pentru toți. Dar ambele pot fi democratizate cu condiția obligatorie ca societatea în care se desfășoară alegerile să fie democratică. Nu votul sau dezbaterea fac democrația. Și nici nu se poate democratiza o societare în campania electorală. Din contră! Campaniile electorale scot la iveală „vechii monștri adormiți”. Ca într-un carnaval medieval totul poate fi spus fără perdea. Iar după aceea ar trebui să luăm lucrurile de la capăt ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. O dezbatere nu poate deveni democratică doar pentru că este ținută. Ea ține de politica-spectacol pe care democrația electorală o promovează ca pe un surogat al democrației efective. Ori politica-spectacol nu este nici politică, nici spectacol, dar poate crea politicieni populiști cum a fost cazul cu Donald Trump, Beppe Grillo sau Volodimir Zelenski. În mare măsură Mircea Diaconu a încercat să surprindă acest public, căci un astfel de public există. După unii, precum Giovanni Sartori, cu a sa „Teorie a democrației”, democrația electorală este cea mai slabă formă de democrație, punctul zero al implicării democratice. Tocmai de aceea manipularea poate juca un rol atât de important, căci cei ce sunt implicați politic și democratic au deja convingeri clare și nu pot - ori mai degrabă nu puteau înainte de era rețelelor sociale - fi ușori manevrați.

- Există vreun avantaj în a specula, politic, puterea urii într-o societate? Pot fi oamenii conduși prin exploatarea fricilor și urii?

Ura este unul din combustibilii cei mai inflamabili ai politicii-spectacol. Ura este nu doar inversul iubirii, care în politică ia forma solidarității, ci este substitutul programului. Ea mobilizează „poporul”, acea mulțime fără contur în numele căruia se fac cele mai abominabile crime. Ura de rasă sau de clasă au ucis în secolul trecut zeci de milioane de oameni și au rezistat timpului. Urile exprimă frustrările celor a căror voce nu poate fi auzită și a căror stereotipuri nu se pot exprima într-o societate liberală. Dar oamenii aceștia de care vorbiți nu sunt niște simple marionete. Ei se lasă antrenați în Istorie de ură pentru ai pedepsi pe cei care conduc!

”Ca să devină o alternativă ideologică la ceva Pro România, dar mai ales Victor Ponta, ar trebui să se definească doctrinar”

- Sunt liderii României de azi o „oglindă” a societății? Sau există o „ruptură” între cei care conduc și cei conduși? Suntem cu toții vinovați de mediocritate, așa cum spunea Sergiu Celibidache?

Celibidache nu era un mediocru, se putea juca, deci, cu cuvintele! Politica-spectacol este o scenă pentru actori, nu pentru politicieni. Este vorba de o confuzie întreținută între roluri. Politicianul este un profesionist, nu un amator. Politica este o meserie practică care se învață la locul de muncă. Când oamenii din showbiz ajung în politică efectul este dezastros: Trump, Grillo, de care vorbeam mai devreme o dovedesc. Și chiar dacă în spatele lor sunt un fel de tehnicieni – Steve Bannon pentru Trump sau Gianroberto Casaleggio pentru Grillo -, nici aceștia nu sunt politicieni, ci tehno-ideologi. Dar nici spectatorii nu mai sunt cetățeni.

- Cum ați defini partidele românești: organizații neo-feudale sau proiecte “pe persoană fizică”? Ne uităm la cele doua partide “mari” românești, PSD și PNL, unde la fiecare nivel, liderul oferă beneficii (poziții în administrație, drept de exploatare a resurselor publice) în schimbul sprijinului politic de la nivelul imediat inferior. Deciziile sunt luate de sus în jos, selecția candidaților se face în general tot de sus în jos, pe criterii tribale (nași, fini, gineri, etc.) sau tranzacționale (bani sau sprijin media pentru campanie).

Plecând de la clasificarea dumneavoastră cred mai degrabă că prima formulă este cea mai apropiată de situația de pe teren: puterea primarilor este atât de mare încât nu se mai pot elabora politici naționale. Dar nu este rezultatul feudalizării, ci al unui proces de preluare a modelor occidentale de partid adaptate contextului românesc: vechiul partid de cadre al național-comunismului s-a transformat și divizat în partide cartel cu tendință catch-all. Deci de mari partide care au interesul de a perpetua sistemul, limitându-se la recrutarea personalului politic și menținerea sistemului de stat, de unde și clientelismul partidului cartel, dar care nu mai au un electorat ideologic definit, ci iau voturi de peste tot (catch-all).

- Ce-i lipsește politicianului de azi? Cum a ajuns România de la elitele din 1918 la elitele politice de pradă de astăzi?

Dar cum au ajuns celelalte state, cele cu așa-zisă democrație consolidată, aici? Să fie doar România excepția? Politica din 1918 nu se mai poate face în 2019. Nu mai există public pentru aceasta. Să știți că despre elite de pradă se vorbea și între cele două războaie mondiale, iar cei ce caracterizau politicienii astfel erau mai ales adepții partidelor anti-sistem, cei ce nu putea accede la poziții din cauza vechilor partide! De fapt, când ai politică spectacol actorii se cer retribuiți după rolul pe care îl joacă. Dar aceasta nu mai e Politică, ci doar Carnaval!

- În 2016, PSD a câștigat și ca o consecință ușor explicabilă electoral a aventurii USL din 2011-2014 prin care PNL-ul își pusese toate ouăle în coșul PSD-ul, și atunci când a încercat să le scoată a rămas în mod logic cu mai puține. Opțiunile politice ale românilor s-au schimbat însă radical față de 2016. Cum vă explicați căderea PSD? - a ajuns la cel mai jos nivel din toate punctele de vedere, intelectual, profesional, moral.

Rezultatul alegerilor legislative din 2016 nu a fost surprinzător. PNL a pierdut deja în vară, în ceea ce este primul tur al alegerilor legislative la noi, alegerile locale: când PSD a câștigat 53% dintre primari, victoria rămânea o simplă formalitate. Prezența scăzută la vot la legislative, o constantă din 2008, avantaja și avantajează PSD. Ca și prezența scăzută la vot și sistemul de alegere al primarilor. PSD nu a câștigat ideologic, ci birocratic. Structura sa de cartel este mai eficientă decât cea a PNL-ului. În plus, PNL era la doi ani după o fuziune dificilă. Acum, aparent PNL a reușit să integreze implantul pedelist, iar vectorul Iohannis a făcut restul. Cheia succesului PSD din 2016 este și explicația decăderii sale: aparatul de partid local nu poate face față problemelor naționale. Iar organizația de partid la nivel local este îmbătrânită, rigidă și conservatoare. Doar carieriștii mai pot intra într-un astfel de partid.

- Mai e național-populismul o resursă suficientă pentru a câștiga majorități absolute?

Nici la noi, nici în altă parte. Nu majorități absolute, dar majorități, da! Și mai ales majorități guvernamentale - vedeți Ungaria și Polonia. Iar la noi național-populismul este urmașul direct al național-comunismului ceaușist, ceea ce facilitează manipularea, dar și explică rezistența la aceste mesaje.

- E Pro România o alternativă la "stânga democrată"?

Ca să devină o alternativă ideologică la ceva Pro România, dar mai ales Victor Ponta, ar trebui să se definească doctrinar. Ori, între tentația naționalismului xenofob - a la Partidul România Unită și cochetarea cu conservatorii suveraniști în 2016-2017 i - la social-democrația asumată de Pro Romania în 2018-2019 este o prăpastie ideologică greu de acoperit. De aici vine lipsa de coerență politică și criza de direcție, care nu putea să nu producă efecte.

”N-aș neglija în analiza corupției nici efectul culturii, căci Biserica și religia joacă și ele, în felul lor, un rol în tolerarea corupției”

- PNL-ul e un câștigător de conjunctură?

În politică conjunctura este o constantă. Dar și PNL este un alt partid. În 2014 a reușit să impună un președinte unind fostul partid al lui Traian Băsescu cu partidul Brătienilor. Acum moștenirea lui Băsescu s-a mai estompat. Dar cele două culturi organizaționale distincte, nu! Aceste tendințe divergente vor eroda partidul în același timp cu guvernarea. Iar adversarul, PSD sau USR, va profita ocupând pozițiile părăsite de PNL.

- Dacă ne uităm la ultimii ani și cum s-au desfășurat lucrurile pare că alianța USR-PLUS are atu-ul internetului, al rețelelor de socializare. S-a văzut (mai ales) la alegerile din mai că i-a ajutat enorm. Acum, la prezidențiale, Dan Barna nu a intrat în turul al doilea, așa cum se așteptau mulți. Cum explicați situația?

Nu cred că putem compara alegerile europene cu cele prezidențiale. Și, mai ales, pentru 26 mai, nu putem neglija influența determinantă a referendumului pe justiție. Referendumul a fost un levier de care și PNL și USR s-au folosit. Dar cel care l-a generat a fost Klaus Iohannis, deci efectul nu putea fi transgresat de la niște alegeri la altele. Pe de altă parte, ceea ce lipsește USR-ului este mașinăria electorală, fără de care nu se pot câștiga alegerile. Internetul ajută, dar nu suplinește – în orice caz, nu încă – mașinăria de vot. Iar în USR tendințele sunt de asemenea divergente între cei ce vor o profesionalizare a partidului și cei ce vor ca tradiția platformelor civice de origine să fie conservată.

- Pactul social pe baza căruia funcționeaza astăzi societatea românescă este unul moștenit din comunism, care tolerează corupția. Cum se menține acest pact în condițiile unei neîncrederi din ce în ce mai accentuate a societății în clasa politică?

Corupția nu este doar o moștenire a comunismului, ci o constată a istoriei. În doze diferite, aceasta a însoțit diferitele tendințe de modernizare eșuate de la fanarioți până astăzi. Și, câtă vreme nu se va instituționaliza statul sau o altă formă de organizare politico-administrativă, corupția va rezista. Căci este o scurtătură pe care cei întrepizi vor fi tentați să o folosească. Dar, în acest moment de puternic progres tehnologic, esența statului pare să se schimbe, iar corupția se va transforma și ea. Oricum, n-aș neglija în analiza corupției nici efectul culturii, căci Biserica și religia joacă și ele, în felul lor, un rol în tolerarea corupției.

- Credeți că a eșuat lupta anticorupție în România? Destui dintre cei condamnați au reușit să-și păstreze puterea economică și influența politică.

Răul a fost deja făcut și va fi greu să se mai repare. Agenții justeței au fost în cel mai bun caz timorați, dacă nu de-a dreptul aneantizați. Cine va mai avea curajul să înceapă cruciade anti-corupție după ceea ce a suportat Laura Codruța Kovesi? Domnia judecătorilor presupusă de statul de drept a fost deja compromisă. Dar anti-corupția nu va înceta cu totul. Fără sprijinul SRI dar și DGA, DNA nu-și putea îndeplini obiectivele. Ca peste tot în lume, de altfel, unde serviciile asigură un sprijin logistic eficient anchetelor anti-corupție. Iar Curtea Constituțională, prin decizia din aprilie 2016, a dat o lovitură fatală anticoruptei. Nu serviciile secrete, ci Curtea Constituțională și cei șase judecători, din care doi numiți de Traian Băsescu, a pus cruce luptei anticorupție.

- Ce tip de libertate credeți că s-a creat în România după 1989?

E o întrebare cu care chiar m-ați surprins! Căci trimite la filosofie, iar pentru mine filosofia este matricea oricărei politicii. Și nu filosofia, în general, ci cea a celor trei mari: Socrate, Platon și Aristotel, care încă mai au ceva de spus și în epoca rețelelor sociale. Ori, în filosofie, ca și în drept sau politică, libertatea definește capacitatea indivizilor de a-și manifesta fără constrângeri voința care astfel le va călăuzi acțiunile. Cred că la noi, după 1990 a fost epoca libertății individuale. Cu toate beneficiile și limitele ei. Și aceasta pentru prima dată în istorie, căci tehnologia a făcut ca această liberate să fie efectivă: libertatea de mișcare, de informare, de critică, etic. Ori, această manifestare a libertății individuale într-o societate conservatoare și dominată de comunități – în primul rând de familie, dar și imaginara comunitate etnică sau religioasă – a speriat. Astăzi vedem cum se încercă încadrarea acestei libertăți. Frica de libertate a generat mediul propice iliberalismului ambiental. Cu toate consecințele sale: anti-democrația și mai ales combaterea drepturilor omului. Iar această încercare, bine orchestrată politic și religios, a dus la cea mai importantă confruntare politică a epocii noastre.

- Ce s-a întâmplat bun, imediat după 1990, în societatea românească? 

Pe de o parte această eliberare de care vă vorbeam mai devreme, pentru că Revoluția a schimbat totul. Libertatea a surprins nepregătită o societate care era atomizată și congelată, la propriu și la figurat. Schimbarea nu putea veni atât de repede pe cât o credea Silviu Brucan. Acesta rămăsese tributar voluntarismului comunist. Dar deja România de astăzi a evoluat. Suntem în cel mai bun moment din istorie, dar nu ne dăm seama. Nostalgicii - fie cei ideologici, fie cei naivi - nu pot vedea aceste transformări. Europenizarea a fost, evident, cel mai important proces pe termen lung, și acesta a început imediat după 1990. Și s-a exprimat prin clivaje care rezistă până astăzi, chiar dacă și-au schimbat forma: intelectuali și muncitori sau rockeri și cocalari – Vintilă Mihăilescu îi analiza acum 25 de ani.