ANTIWAR (SUA),. Pentru a înţelege de ce este probabil să se răspândească războiul din provincia de nord-vest a Siriei, Idlib, poate fi util să ne gândim la zilele întunecate ale primului Război Mondial. Marea Britanie era singură, pe marginea prăpastiei. Multe ţări îi doreau succes.
Dar, cu Franţa, Danemarca, Olanda, Norvegia şi Polonia aflate toate sub cizma nazistă, nimeni nu a fost dispus să facă un pas în faţă cu un ajutor practic. Viitorul părea sumbru, motiv pentru care zvonurile privind o soluţionare negociată deveneau din ce în ce mai greu de ignorat. Însă apoi, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au intrat în război şi, brusc, Marea Britanie a avut cele două mari puteri industriale ale lumii de partea sa. Bâlbâielile au încetat.
De asemenea, Hitler era dornic de aliaţi, dar singurii cu care a putut veni au fost Italia, Ungaria, România şi Finlanda, toate puteri de rangul al treilea. Toate au eşuat în timp ce măcelul s-a intensificat, în timp ce Marea Britanie, SUA şi URSS au fost din ce în ce mai puternice. Cu alte cuvinte, nu contează doar câte arme şi soldaţi ai, ci câţi aliaţi - şi cine sunt acei aliaţi.
Acum să trecem pe repede înainte la Siria, optzeci de ani mai târziu. Damascul este izolat diplomatic în urma ostilităţii neîncetate a SUA. Dar, din punct de vedere militar, este invers. Nu numai că se bucură de sprijinul miliţiilor Hezbollah şi al celor loiale Iranului din Irak, dar a găsit şi un aliat important în Rusia post-sovietică. Înainte ca Vladimir Putin să intervină, în septembrie 2015, preşedintele sirian Bashar al-Assad era vizibil slăbit în urma unui atac jihadist finanţat de Statele Unite, Arabia Saudită şi celelalte monarhii petroliere ale Golfului arab. După aceea, situaţia s-a stabilizat şi apoi - spre furia Turciei, deoarece şi ea a sprijinit jihadul - a evoluat încet în favoarea lui Assad.
Acum este într-o poziţie analogă cu cea a Marii Britanii, înainte de jumătatea anului 1941. Nu duce lipsă de prieteni datorită apartenenţei sale la NATO. Însă nimeni nu îi oferă asistenţă militară, întrucât orice lider normal, de la Viena la Washington, este hotărât să stea departe de mizeria de la Idlib. Însă preşedintele Recep Tayyip Erdogan are nevoie de aliaţi înainte de a fi distrus şi, prin urmare, face tot ce îi stă în putere pentru a-i atrage pe ceilalţi. Până acum, evenimentele pot lucra în favoarea lui, motiv pentru care războiul este probabil să se răspândească.
De fapt, Erdogan încearcă să facă două lucruri. El doreşte să înroleze şi alte ţări şi să neutralizeze principalul aliat al Siriei. Al doilea obiectiv este motivul pentru care răspunsul său la moartea recentă a peste 55 de soldaţi turci a fost calibrat atât de atent. Deşi dovezile sunt tulburi, se pare că atât avioanele ruseşti, cât şi cele siriene au luat parte la atacul din 27 februarie asupra unui batalion de infanterie turc format din aproximativ 400 de soldaţi.
Potrivit unui raport din Al-Monitor, două avioane Sukhoi SU-22 siriene au lovit convoiul, forţând trupele să se adăpostească. Însă apoi două avioane ruseşti Sukhoi SU-34 au lansat bombe avansate ghidate cu laser peste două clădiri de pe marginea drumului, unde forţele turce s-au adăpostit, îngropându-le în dărâmături. Al-Monitor a speculat că atacul a fost lansat ca represalii pentru atacul MANPAD - prescurtarea pentru sistemele de apărare aeriană de rachete portabile - asupra avioanelor ruseşti, în sudul Idlibului, cu o zi mai devreme, precum şi atacurile MANPAD şi cu drone care au ameninţat baza aeriană rusă Khmeimim, de-a lungul coastei mediteraneene a Siriei.
Dacă este aşa, a fost modul în care Rusia a spus gata - suficient. Dar, în timp ce şeful de comunicare al lui Erdogan, Fahrettin Altun, a postat o serie de tweet-uri care promiteau un răspuns puternic pentru "regimul ucigaş" de la Damasc şi jurau să nu se retragă, guvernul a păstrat tăcerea cu privire la Rusia. O zi mai târziu, Erdogan i-a telefonat lui Vladimir Putin, în efortul de a reduce tensiunile. Trei zile mai târziu, el a cerut încetarea focului, în timp ce se pregătea să zboare la Moscova pentru discuţii.
Erdogan spera clar să provoace o fisură între Putin şi Assad, astfel încât să dezamorseze o ameninţare, în timp ce se concentra pe cealaltă. Dar nu este clar dacă Putin va marşa. Potrivit lui David Hearst, redactor-şef la Middle East Eye, apelul telefonic dintre cei doi a degenerat rapid într-un "meci cu ţipete", Erdogan spunându-i lui Putin să se dea la o parte şi Putin spunându-i lui Erdogan să se retragă din Idlib. Mai mult decât atât, Putin este sub o presiune crescândă pentru a încheia rolul Rusiei în conflictul sirian, pe care o altă încetare a focului îl va prelungi. Deci, se pare că Rusia poate continua să bată fierul cât e cald. Dacă da, războiul va continua să se intensifice, cel puţin în Idlib.
În perspectiva unei răspândiri, Turcia a solicitat SUA în urmă cu două săptămâni să conducă patrule aeriene de-a lungul frontierei de la Idlib şi să instaleze două baterii de rachete antiaeriene Patriot, pentru a proteja împotriva atacurilor siriene. Ar fi marcat o escaladare semnificativă pentru Washington dacă Trump ar fi muşcat momeala. Dar nu a făcut-o. Când Erdogan a sunat la Washington, la o zi după ce a vorbit cu Moscova, a fost de acord să solicite Rusiei şi Siriei să oprească operaţiunile de la Idlib. Dar când a fost vorba de asistenţă reală, a precizat că nu are nimic de oferit mai mult decât cooperarea de informaţii şi ajutorul umanitar. Într-adevăr, a mers chiar mai departe, potrivit unui oficial turc anonim.
"Trump s-a plâns de războaiele interminabile şi miliardele de dolari pe care SUA le-a irosit în Orientul Mijlociu", a spus oficialul. "El a spus că se va retrage din regiune". Acest lucru a confirmat ceea ce consilierul de securitate naţională al Casei Albe, Robert C. O'Brien, a declarat mai devreme unui think tank din Washington: "Nu cred că cineva din această ţară este pregătit să trimită detaşamentul 82 aeropurtat în acel mediu haotic, pentru a încerca să rezolve o altă problemă pe care nu noi am creat-o în Siria".
Aşadar, SUA sunt hotărâte să stea deoparte, cel puţin deocamdată. Dar există şi UE. Conştient că cel mai negru coşmar al Europei este revenirea la criza refugiaţilor din 2015, Erdogan a speculat astfel de temeri, îmbarcând mii de refugiaţi în autobuze strălucitoare Mercedes-Benz, după atacul din 27 februarie, şi conducându-i spre graniţele greceşti şi bulgare. Poliţiştii de frontieră greci au tras gaze lacrimogene şi tunuri de apă pentru a-i forţa să dea înapoi, în timp ce poliţiştii de frontieră turci ar fi tras gaze lacrimogene împotriva grecilor, pentru a ajuta migranţii să treacă. Strategia a semănat panică printre europeni.
Cancelarul german Angela Merkel a numit acţiunile Turciei "inacceptabile, pe fondul faptului că peste 100.000 de refugiaţi au trecut, în timp ce guvernul de dreapta al Austriei a ameninţat cu blocarea frontierei. Matteo Salvini, vedeta de extremă dreapta a Italiei, a scris pe Twitter: "Nu cu mult timp în urmă, Erdogan a ameninţat că va trimite milioane de imigranţi. O nebunie. Vă amintiţi?"
Un potop de amintiri traumatice s-a declanşat. Din punctul de vedere al lui Erdogan, ţara sa a preluat deja aproximativ 3,6 milioane de refugiaţi din Siria şi din alte zone de conflict din Orientul Mijlociu şi, prin urmare, are dreptul la multe în schimb. Îşi doreşte ajutor pentru a face faţă afluxului, vrea bani pentru a compensa povara economică şi doreşte asistenţă militară, astfel încât să poată triumfa în Idlib.
Prin urmare, obiectivul său este să folosească drept armă milioane de refugiaţi, astfel încât să poată forţa NATO şi UE să facă ce vrea el. Cu aproximativ 900.000 de persoane strămutate în Idlib din cauza luptelor, criza de refugiaţi se intensifică rapid. Dacă vor ajunge peste graniţă, Erdogan poate obţine pârghia pe care o caută. După ce a ajutat SUA şi pe saudiţi să facă ravagii în toată Siria, speră să beneficieze generând şi mai multe. S-ar putea să funcţioneze. (Rador)