Memorialiştii autohtoni, majoritatea, au o "memorie de elefant". Ţin bine minte relele şi nedreptăţile care li s-au făcut şi le amplifică enorm, în prezentul redactării.
O pagină din „Jurnalul fericirii“, de N. Steinhardt (Editura Polirom), fixează în insectar psihologia egocentricului autoindividualizat care, raportând întregul univers la el, se simte necontenit şi de oriunde lovit.
Conturul real al întâmplă rilor petrecute este distorsionat sau acoperit de imaginaţia unui subiect al cărui sistem de referinţă s-a mutat din exterior în interior. Graficul acestei subiectivităţi poate da pagini de mare literatură. Însă pe un adevăr minimal al faptelor şi scenelor relatate nu mai putem conta.
După o lectură atentă a acestei cărţi excepţionale, devine limpede că, nefiind un egocentric răzgâiat, N. Steinhardt nu este niciun obiectivist rece. Din considerarea tuturor punctelor de vedere şi din fotografierea exactă a situaţiilor obiective ar putea să apară, de asemenea, riscuri majore.
Subiectul cu un ego supradimensionat se vaită: „Trebuia ca toate să mi se întâmple mie!“. În schimb, subiectul cu un ego minimizat, pliat pe simpla notaţie a realităţilor, va exclama: „Trebuia ca tot ce s-a întâmplat să se întâmple!“. Egocentricul modifică, imaginar, realitatea dată. Egoul obiectivat până la anularea personalităţii înregistrează corect, dar pasiv, evenimentele.
Deţinutul politic, evreul trecut la creştinism şi întovărăşit, în închisoarea socialistă, cu legionari având mâinile încă ude de sângele foştilor săi coreligionari îşi asumă riscurile, capcanele, potenţialul negativ al fiecărei atitudini. Şi el reţine pe retină ticăloşiile, mizeriile, vicleniile, trădările. Numai că felul în care le interpretează este complet diferit. Drama prin care trece, tragedia poate fi reproiectată. Cum anume? Ca o lecţie - inimaginabilă în context - de supremă fericire.
Pentru un creştin, cum N. Steinhardt tocmai a devenit, suferinţa este condiţia mântuirii. În acest fund de iad comunist, proaspătul botezat îşi găseşte seninătatea.