La fel precum in 1991, anul proclamarii, a vorbi astazi despre independenta republicii este bizar.
Avand o suprafata de circa 11a din teritoriu pe care nu o controleaza, cu trupe straine pe teritoriul ei care raman surde la cererile repetate ale oricui de a parasi tara, independenta Republicii Moldova ramane o iluzie, o formula fara continut, doldora de ambiguitati si intrebari fara raspuns.
Aceasta a fost, in realitate, conditia independentei Republicii Moldova inca de la declararea ei - nu a existat niciodata consens fata de continutul sau interpretarea Declaratiei de independenta votata de corpul legislativ la 27 august 1991.
Aparut dupa Declaratia de suveranitate din 23 iunie 1990, textul a relevat confuzia de pe teren in ceea ce priveste destinul ulterior al Republicii Moldova.
La un moment dat, prezidiul legislativului de la Chisinau se scindase in doua parti aproape egale in ceea ce priveste interpretarea textului propus spre aprobare. Obiectia opozantilor era ca documentul constituia o justificare a unirii Republicii Moldova cu Romania.
Textul este epurat de o serie de asertiuni ambigue sau de orice referire la unirea Basarabiei cu Romania din martie 1918 si, in final, este adoptat cu 276 voturi (74%), fara abtineri sau voturi impotriva (esential este ca, in Declaratie, limba este denumita „romana”).
Chestiunea cea mai surprinzatoare este ca, la Bucuresti, situatia se prezenta aproape in oglinda. Recunoasterea independentei Republicii Moldova s-a facut la 3 septembrie 1991, aproape unanim in legislativul romanesc reunit. (Singura exceptie „impotriva” a fost atunci deputatul Claudiu Iordache.)
In realitate, o masiva parte a clasei politice de la Bucuresti a interpretat si ea independenta Republicii Moldova ca independenta fata de Romania: Chisinaul sa-si vada de-ale sale, iar Bucurestiul de problemele lui - si, chipurile, sa nu piarda Transilvania”.
Cititi si: