Extrem de rare sunt naturile fericite în cuprinsul scriitorimii noastre.
Îndeobşte literatul ardealo-moldo-valah cultivă ranchiuna, fierea, resemnarea, dispreţul megaloman, autoindiferenţa vestimentară. Îi plouă şi-i ninge mai toată ziua, cârteşte, scrie puţin, dar invidiază mult, e suspicios, încruntat, ofilit şi acrit prematur. Totuşi, graţie unui binecuvântat instinct compensator, obştea şi l-a ales de preşedinte pe Nicolae Manolescu, cel mai fericit om al cărţii din câţi cunosc, hedonist atoatecuprinzător, energie ludic-nepăsătoare, optimist fără fisură, îmbibat de un jemanfişism salvator în climatul disforic şi resentimentar care ne otrăveşte din pruncie.
Dacă ar fi să numesc la iuţeală un alt nume, nu către levitaţia orgoliului m-aş duce (Nicolae Breban), la seninătatea serafică (Ana Blandiana) sau cultul voluptăţii (Emil Brumaru), ci la Şerban Foarţă, campionul manierismului românesc, omul care a reuşit teribila performanţă de-a alcătui la fel de copleşitor textele formaţiei Phoenix din acel unic, de neuitat album „Cantafabule”, dar şi versificarea Psaltirii! Şerban Foarţă se locuieşte cu fervoare de Puck sexagenar, face ars combinatoria cu o dexteritate de magician alchimist, editează anual câteva volume, scrie la mai multe gazete, ia premii, dă interviuri, jubilează-n toate cele, în calambur, etimologie, pisicologie, spectacole lexicale (stilistic, e vecin doar cu Luca Piţu, „magistrul ot Cajvana”), proze picante cu studente ardente, se alintă duios, nostalgic egofil şi homo ludens în toate cele.
Aşa stând lucrurile, fireşte că volumul dialogal „Cozerii în lila” (culoarea lui preferată, stânjenelul nestânjenit, cum ar veni) cu Iolanda Malamen este un deliciu. Copilărie la Turnu Severin, marea văzută prima dată la opt ani, talentul moştenit matern şi tenacitatea paternă. Lipsa de aderenţă la spiritualitatea indiană, năstruşnice relaţii între postmodernism şi preromantismul „ruinist” plecând de la un strămoş, pitarul Grigore Miculescu, evocări pufoase (Leonid Dimov, Daniel Turcea, Radu Petrescu, Sorin Titel şi mai ales Virgil Mazilescu), etimologii firoscoase. Casa doamnei Via Burillianu, primul nucleu profund formativ, cu pisicile Norma şi Cota, căţelul Friţ, prietenia cu Păstorel Teodoreanu, colecţia de pahare istorice, tomurile din alt secol, scrinurile Louis XV şi Marie-Antoinette şi fiul vorbind la Europa Liberă sub numele Ştefan Aldea.
ADN-ul cosmopolit (origini germanice şi franceze pe linie paternă, macedonene pe linie maternă, plus două unguroaice şi-o mătuşă sefardă, de unde aliajul fermecător de occidentalism şi balcanism, de subtilitate speculativă, juisanţă versificatorie, plăcere asociativă şi temperament euforic) şi marile preferinţe la romanul de dragoste: „Mănăstirea din Parma” şi „Adela” („pentru desuetudinea-i şarmantă şi psihologismul ei modern”). Mărturisire şocantă (fanii ştiu de ce): Foarţă nu i-a cunoscut pe Phoenix-i decât după ce le-a făcut - din întâmplare! - versurile la „Cantafabule”.
Iniţial, Andrei Ujică i-a adus câteva note pe care omul nostru a improvizat numaidecât „Mica Ţiganiadă”, după care ar fi fost o crimă inimaginabilă să nu ne fi ales cu pasărea Kalandrinon, Vasiliscul, Aspida, fratele Dulf şi „a psevdofiarelor cânt viaţa-neviaţa”. Ce nu-i place azi? Mârlănia (e fericit, de pildă, să ne spună că, înainte vreme, se obişnuia ca bărbaţii să-şi scoată pălăria când se urcau în lift) şi „căutarea instinctivă de ex treme”.
„Tot de aici şi agresivitatea actuală feminină, amazonismul fără graţie, respingerea (adesea ipocrită) a curtoaziei, refuzul preludiului, moda unisex propice unui corp ce practică tatuajul indelebil sau piercing-ul multiplu, şi mai cu seamă culturismul, care te preschimbă într-un anatomic ecorşeu”. Şi o sensibilitate la fel de rară în peisaj ca naturile tonice. „Mă tem de seară ca de capcana unei aventuri în care poţi cădea fără scăpare, iar pe de altă parte o iubesc, pentru că este premisa noctambulismului sau a elucubraţiei... Altminteri, înserarea, apoi seara vin de la sine, fără să le chemi... Am împlinit 65 de ani”.