Graţie bunăvoinţei prietenului Constantin Zaharia, expert în melancolia cioraniană, am intrat în posesia unei comori editoriale care-l are în centru pe fabulosul ră şinărean fascinat de nebunie, oroare, moarte, Nimic şi Limită.
La editura L’Herne din Paris (întemeietor Constantin Tacu, realizatori Laurence Tacou şi Vincent Piednoir) a apărut un manuscris inedit din 1941, „De la France” (câteva zeci de pagini scrise în româneşte şi traduse acum de Alain Paruit) şi un superb Cahier de L’Herne dedicat lui Cioran, cel pentru care paradoxurile „neantului valah” au rămas inima gândirii şi fiinţei sale de Iov Pantocrator, demon angelic, mizantrop altruist, schimnic vanitos, naţionalist apatrid, sceptic vitalist, dictator sastisit, retractil histrionic şi nihilist vitalizant. Un Caiet cu care Cioran nu a fost, vezi bine, de acord în timpul vieţii, el care a refuzat nu doar apariţia la Apostrofurile lui Bernard Pivot, dar şi premii de zeci de mii de dolari, care a colaborat la numerele Beckett, Michaux, Eliade, Paulhan, refuzând propria- i pietrificare flatant-mortificantă, şi care este tipărit acum cu sprijinul Institutului Cultural Român.
Cioran are aşadar o postumitate la fel de tulburătoare şi contrariantă ca şi viaţa lui de moralist îm pătimit de Schopenhauer, Nietzsche, Spengler şi Dostoievski, ci nic-gnostic-bogumil şi „demon romantic” atras de budism după ce l-au fascinat hitlerismul ca energievitalist-naţională şi legionarismul lui Zelea Codreanu ca absolutism mesianic menit să scoată România din „infinitul ei negativ”! Cheia pentru opusculul dedicat de Cioran în 1941 Franţei e de căutat în studiul lui Ciprian Vălcan, „Concurenţa influenţelor culturale franceze şi germane în opera lui Cioran”, publicat în franceză anul trecut la Institutul Cultural Român. Format, ca mai toţi ardelenii, la focul rece al gândirii germane, fascinat în secret (chit că oripilat şi umilit în fapt) de grandoarea imperială austroungară, Cioran cultivă delirant în anii treizeci - ca apostat al democraţiei şi adept înfocat al dictaturii - germanismul hitlerist, cu alaiul său de modele eroicutopice pentru spiritul dâmboviţean, pentru a trece, odată cu ocuparea Parisului de trupele germane, într-un straniu aliaj de ură şi iubire, veneraţie şi dispreţ, exaltare şi furie pentru Franţa lui Pascal, Joseph de Maîstre şi Montaigne, Chamfort, Mme du Deffand şi La Rochefoucauld, care avea să-i devină ţară adoptivă.
Sindromul Maşterei, cum ar veni. Deşi devenit unul dintre cei mai mari stilişti ai limbii franceze din veacul trecut, avea să cultive toată viaţa nostalgia cavalerismului jüngerian, ca şi mistica pasionalitate din venele hispanismului. „De la France” este imaginea în oglindă a „Schimbării la faţă a României”, scrise cu câţiva ani mai devreme, o biciuire sadomasochistă a spiritului galic - frivol, hipercivilizat, salonard, histrionic, raţionalist, ludic duplicitar - strivit de supremaţia teutonă, cu avântul ei iraţional, teluric, barbar, genial în metafizică, copleşitor prin disciplină şi creativitate tehnică, departe (ca şi ruşii) de-a se fi vlăguit istoriceşte şi gata să înghită (ca şi ruşii) Europa.
În prefaţă, Alain Paruit, dă un verdict prea catifelat diplomatic după gustul meu: vituperând, zice Domnia Sa, decadenţa şi inconştienţa Franţei, Cioran înalţă în fapt „un imn de iubire” acesteia. Mie mi se pare că subteranele imnului sunt de-a dreptul devastatoare: mania bunului gust, rigorile etichetei în dauna substanţei, bavardajul, goticul german al catedralelor franceze, rictusul voltairian care desfide aburii negri ai melancoliei, absenţa geniilor (nu Franţa i-a dat pe Shakespeare, Dante, Bach, Goethe, Beethoven, Hegel, Rembrandt, Mozart, Novalis, Dostoievski, ca să nu mai spunem cât datorează un Baudelaire spiritului anglosaxon, lui Poe ş.a.m.d.), stângismul aristofob, rafinamentul sexual (care, în defavoarea procreaţiei, nu-i decât „moartea unei naţiuni”), vidul coafat şi narcisismul suicidar - toate acestea constituie de-a dreptul dinamita unei implozii. Ceea ce, desigur, ca şi în cazul României, nu era decât o biciuire executată din extazul utopic al revitalizării.
Acum, la 60 de ani după imprecaţia „Iovului nostru sulfuros”, America tratează Franţa de „second-hand power”, Rusia o ţine de mult ca pe-o floare la rever, iar, la Editura Denoël, Donald Morrison şi Antoine Compagnon se întreabă „ce-a mai rămas din cultura franceză”!