Chiar dacă, esteticeşte, n-au dat mai nimic literaturii române (ce înseamnă Tzara, Roll, Voronca, Gherasim Luca, Saşa Pană, Ion Călugăru pe lângă Rebreanu, Arghezi, Blaga, Sadoveanu, Slavici, Camil Petrescu, Mircea Eliade?), avangardiştii noştri au constituit un bun ferment pentru spargerea crustei prejudecăţilor, curăţarea ruginei mentale şi provocarea înnoirilor în mentalul artistic.
Există şi astăzi mulţi tineri care jură (postmodern) pe avangardă, pe care-o iau de pretext sau o folosesc drept armă albă pentru relativizarea mainstream-ului, anihilarea tradiţiei şi boicotarea canoanelor. Pentru ei, Marin Preda e-o fosilă pe lângă Gellu Naum, o aiureală dadaistă echivalează toată poezia lui V. Voiculescu, iar un titlu falic din bio-bibliografia lui Geo Bogza cântăreşte cât toate poveştile lui Creangă. Întru relativizarea acestui nou cult vine convingător şi culegerea de documente „Avangarda românească în arhivele Siguranţei“ (1921, 1930-1944, 1951-1952) realizată de Stelian Tănase la Polirom în seria „Istorii subterane“. În măsura în care avangardismul a fost o reală forţă insurgentestetică, el a reprezentat şi un constant pericol antinaţional, de conspiraţie şi destabilizare, mai ales că, fie la vârf, fie în subsoluri, era stipendiat direct de bolşevismul moscovit, sau indirect, prin intermediul suprarealismului socialist francez (Breton, Eluard, Aragon ş.cl.)
În substanţialul studiu introductiv, Stelian Tănase limpezeşte sectarismul patologic al Mişcării, labirintul pasional-doctrinar al avangardei europene, adesea fanatic, iresponsabil şi inconştient până la crimă, sinucidere, autoanulare intelectuală. Dar ne reaminteşte şi patetismul troţkist al lui Tristan Tzara („revoluţia permanentă, singura pe care o preconizez“), faptul că la „Lăptăria lui Enache“ se înnodau reţelele clandestine care au pus la cale inclusiv atentatul cu bombă de la Senat în decembrie 1920 (fraţii Goldstein, tipografia Aronovici, manifestele lui David Munteanu şi Israel Feller, Sternberg şi Filipescu), misiunea lui Victor Brauner, agent Komintern, de a înfiinţa în 1934 o organizaţie culturală ca paravan pentru propaganda URSS (via Association des Ecrivains et des Auteurs Revolutionnaires), avându-i ca principali colaboratori între 1935-1938 pe Gellu Naum şi Gherasim Luca.
Interesantă va fi şi evoluţia avangardismului comunizant de-a lungul anilor ‘50, când nume precum Gheorghe Dinu, Geo Bogza, Miron Radu Paraschivescu, Aurel Baranga, Ion Călugăru, Virgil Teodorescu, Ion Vitner, M.H. Maxy „renunţă la principiile artei avangardiste afirmate în anii ’20-’30 pentru a practica realismul socialist de obedienţă ideologică stalinistă, schimbă gestul iconoclast cu elogiul Armatei Roşii, cântarea planurilor cincinale, a eroilor stahanovişti, a proletariatului şi sărbătorilor oficiale“.
Aşa stând lucrurile, fireşte că e captivant să treci prin rapoartele Siguranţei, să vezi şi cum se inventau cazuri („fabrică de explozibile“ acasă la Geo Bogza în 1932?), şi cum se profita de originea etnică a unor protagonişti (Saşa Pană-Alexandru Binder, Gherasim Luca- Zolman Locher, Paul Păun-Zaharia Herşcovici, Jules Perahim-Blumenfeld, Brauner ş.a.m.d.) pentru a alimenta antisemitismul epocii, dar şi cum erau legaţi Zaharia Stancu, Geo Bogza, Mihail Tican şi Tudor Abramovici de propaganda bolşevică în Spania războiului civil, să întâlneşti comisari sagace, cu care nici azi n-ai vrea să ai de-a face, precum Ion V. Taflaru, să-l vezi pe Scarlat Calimachi, „prinţul roşu“, salvat în octombrie 1940 de la lagăr de vărul său Ghica, directorul Siguranţei, să-l vezi pe Eugen Ionescu („fire irascibilă“) încondeiat în 1943, pe când lucra în diplomaţia românească în Vichy-ul pétainist, de prefectul poliţiei, Ştefan Manolescu, să afli tribulaţiile lui Zaharia Stancu la revista „Azi“ sau camuflajul comunist de la gazeta „Pinguinul“ (Roll, Ghiţă Ionescu, Radu Popescu), să te întrebi cum de lucra în 1943 George Ivaşcu simultan la „Vremea“ şi „Timpul“ ş.a.m.d. Să ne mai întrebăm cum a ajuns Geo Bogza de la „Poemul invectivă“ la „Meridiane sovietice“?