DAN C. MIHĂILESCU: De la Ghiţă plăpumarul la Nicu cizmarul

„La împliniria vârsti de 50 ani iam trimes lui tov. N. Ceauşescu următoarea felicitare de mai jos.”

„Stimate tovarăşe Ceauşescu, Plăpumarul Ghiţă Cristescu, care prin jertfe a scris o pagină istorică în viaţa statului nostru, împingând carul socializmului înainte, urează la împlinirea vârstei de 50 de ani cizmarului Niculae Ceauşescu să ducă mai departe barca socializmului-comunist, deschizând poarta libertăţii de gândire şi exprimare către împlinirea destinului sortit de legile fireşti ale evoluţiei, fără zguduiri.

Căci lupta noastră din trecut ca şi în prezent trebuie să ţintească binele şi fericirea întregului popor Român. Trimeasă 8 Ianuare 1968.” De zeci de ani îl ştiu doar ca notă de subsol în cărţile de istorie. Gheorghe Cristescu „Plăpumarul” (nume conspirativ Crilenco, născut la Ghimpaţi- Vlaşca în 1882, mort în 1973 şi depus la mausoleul din Parcul Carol), primul secretar general al PCR.

Om cu numai patru clase, intrat la 15 ani în PSDMR, vecin de idealuri conspirative cu Jumanca, Flueraş, David Fabian, Iancu Ludwig, Sami Steinberg, Marcus Iancu, Marcel Blumfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Al.D. Gherea, Marcel Pauker, Solomon Schein, Vasia Vasilescu ş.cl., singurul român ajuns în această funcţie între 1921-1944 şi unicul supravieţuitor (alături de Boris Stefanov) al epocii care i-a văzut exterminaţi pe Foriş, Köblös, Holostenco şi Stefanski.

Valentin Ceaușescu, apariție rară în public. Evenimentul pentru care fiul fostului dictator a ieșit din anonimat

Cătălin Cîrstoiu, la HAI România: „Să nu vă așteptați de la mine să mă retrag”. Video

Omul lui Rakovski, arestat în 1909 împreună cu Panait Istrati. Omul care s-a întâlnit cu Lenin în decembrie 1921, votând la congres împotriva tezelor acestuia, exclus din partid în 1928 şi intrat în PSD. Omul care, din 1947 avea să treacă prin închisorile dejiste, rearestat în 1952 (Piteşti, Peninsula etc.), participant strict urmărit de Securitate la înmormântarea lui Titel Petrescu în 1956 şi a Anei Pauker în 1960. Plăpumar „căzut la partid”, după formula lui Belu Silber, comunist „de suşă” cu agenţie de plasare a şomerilor în 1904, concesionar de restaurante în Bucureşti şi Călimăneşti.

În fine, omul care a refuzat decoraţiile partidului şi care îndrăznea să-i scrie „cizmarului” Ceauşescu telegrame precum cea de mai sus, texte agramate, dar pline de tâlc (vezi „libertatea de gândire”, formula „fără zguduiri” şi sublinierea din final privind fericirea „întregului popor”, nu doar a nomenclaturii...) Iată că nota de subsol prinde viaţă acum, graţie cărţii publicate de Oana şi Cornel Constantin Ilie la Editura Semne, cu prefaţa lui Florin Constantiniu, cel care îl defineşte pe Ghiţă Cristescu drept „un fanatic al consecvenţei”. Din culisele istoriei mici, ştiam până acum despre Ghiţă că a fost tatăl frumoasei Tita Cristescu, actriţă, miss România, otrăvită în decembrie 1935, dar nu de inginerul Liviu Ciuley (tatăl marelui regizor), aşa cum au fost orchestrate scandalul şi procesul la vremea respectivă, ci - aşa cum s-a descoperit mai târziu - de servitoarea Maria Suciu, care i-a furat bijuteriile.

Aflăm acum că „Tita a fost înmormântată la Bellu în acordurile Internaţionalei”! Volumul („corespondenţă, documente, imagini”) este savuros pe de o parte prin pitorescul figurii Plăpumarului, iar pe de alta prin scrisorile urzicate ale confraţilor şi congenerilor comunişti, care-i incriminau fostului secretar general principialitatea, rezistenţa la ceauşism, refuzul medaliilor şi onorurilor prin care se putea accede la măriri de pensii şi alte avantaje.

Astfel de documente (delicioase, amare, groteşti, agresive, aluzive, lamentabile) ale foştilor ilegalişti fanatici, umiliţi deopotrivă în dejism şi ceauşism, găsiţi la paginile 59, 71-76, 82, 126-130. Cât despre Cristescu, pentru care Hristos a fost „primul socialist al vremii”, el îi scrie mamei despre cei şase curcani cumpăraţi în decembrie 1939 („2 îi dau Ministrului, 2 administratorului, iar 2 pentru noi, voi căuta să cumpăr şi ouă şi ce miai scris”), cumpără „un grătar în tovărăşie” la Călimăneşti, îşi mustră fiul în 1950 că nu a ocupat „un loc în câmpul muncei, ca să ne fii şi nouă de ajutor”, se vaită tot atunci că a pierdut „o lucrare de saltele” pentru un hotel, ne relatează alegerile de la vârful „mişcării” din 1920 („toţi evrei au fost invitaţi la casa lui Simonide Segal lângă Templu. Erau 38 persoane”), ca să se vadă ofilit în 1967 de propria-i fiică: „Ai fost un violent şi un apucat şi o ai victimă pe mama. Ai fost sclavul partidului şi ai o victimă pe Mişu de care nu te-ai ocupat şi strunit. Ţi-a năpădit casa şi sufletul şacalii şi văd că nu mai ai scăpare”.