Nu stiu cum au invartit zeii destinului roata editoriala, dar la capatul unui 2007 marcat de centenarele Mircea Eliade si Mihail Sebastian cel mai bine a iesit...Constantin Noica!
Cel putin acum, in decembrie (cand s-au implinit 20 de ani de la moartea tulburatorului personaj al „Jurnalului de la Paltinis“), posteritatea lui Eliade ne priveste doar prin scrisorile ce alcatuiesc volumul 5 din corespondenta primita (editia lui Mircea Handoca), lui Sebastian ii este dedicata o ancheta speciala in nr. 11 al revistei „Apostrof“, in vreme ce Noica revine in forta pe piata prin nu mai putin de patru volume, unul mai captivant decat altul!
Natural, toate patru au aparut la Humanitas si, fara indoiala, vor fi mult discutate in 2008.
Mai intai, Gabriel Liiceanu a reeditat „Jurnalul de idei“ al lui Noica (a nu se confunda cu „Jurnalul filosofic“ din 1944) - mai multe caiete si agende care contin reflectii din 1958 in 1987. Stil rece, sobru, doctoral, severa taietura stilistica, rigoare, fascinatia logicii - exact la antipodul carnalitatii ardent-vituperante din meditatiile cioraniene. Regasirea de sine de dupa inchisoare si primele deceptii („oamenii te iarta daca faci crime. Dar nu te iarta daca esti fericit“). „Nu exista fericire dincolo de cultura“. „Dracul e o mare problema marxista. Este, in fond, dialectica“. „Ma intristeaza ca romanul nu are constiinta tragicului“. Impotriva vaicarelii romanesti ca boala nationala. Platon, Aristotel, Kant, Hegel, Mircea Vulcanescu si un gand ca din Pateric: „Multumeste si zilei care nu ti-a dat nimic“.
Apoi, revelatia pe nume Alexandra Noica-Wilson, fiica filosofului din casatoria cu Wendy Muston (nascuta in 1944 la Brasov si stabilita in Anglia in 1955, mama a patru copii, in prezent o fermecatoare bunica). Amintirile ei („Treziti-va, suntem liberi“), traduse pentru prima data, sunt coplesitoare prin naturalete si sinceritate, prin duhul bun al fiintei si adoratia pe care i-o poarta tatalui. Frica si duplicitatea anilor ’50, foamea, moartea lui Stalin, securistul de la spital, paduchii, domiciliul fortat al parintilor, bunicii, jucariile, traumele, obsesia libertatii, obtinerea vizei de plecare, exilul, revederea tatalui, in Occident, dupa aproape doua decenii. „De la parintii nostri, eu si fratele meu, Razvan (calugarul Rafail Noica - n.n.), am primit darul sperantei. Ne-au educat in asa fel incat sa apreciem indeletnicirile spirituale. Tata avea un dar aparte de a-l face sa creada pe cel din fata lui ca este o fiinta importanta.“
Cei familiarizati cu Noica stiu textele din 1973 („Modelul Cantemir in cultura noastra“) si 1981 („Ce inseamna cultura de performanta“ si „Cei douazeci si doi“). Tinerii care le vor citi acum pentru prima oara, in volumul „Despre lautarism“, ar face bine sa le coreleze cu pledoaria lui Horia-Roman Patapievici din „Despre idei & blocaje“, in linia (si faliile) culturii de elita, a celei generale si a celei specializate.
In sfarsit, cartea de foc este „Noica si miscarea legionara“, de Sorin Lavric, care va insemna in bio-bibliografia subiectului cel putin cat reprezinta monografia lui Florin Turcanu pentru Mircea Eliade. Model de empatie receptoare, de adecvare la tema si, mai ales, de recontextualizare si nuantare, traseul analitic admirabil realizat de Sorin Lavric are in centru (capitolul 6) chiar examinarea celor 20 de articole indelung incriminate, dar niciodata publicate - necum abordate din perspectiva circumstantelor agravante si atenuante - din „Buna Vestire“ si „Vremea“. Abia de acum inainte va reporni discutia, cu buna sau rea-credinta, conform traditiei.
Iata ca, la douazeci de ani de la moarte, Noica se vadeste un autor „cu buna posteritate“, cum ar fi spus el.