Să începem cu descrierea locului. Așadar ne aflăm în București, pe strada Cuțitul de Argint, în curtea Institutului de Astronomie. E liniște. Și normal. Așa e printre stele și sateliți.

Castelul din pădurice

Dar o alee străjuită de abundenta vegetație te îmbie să-i urmezi pașii până în mijlocul unui luminiș. Unde vezi că se ridică meterezele unui castel.

Are totuși denumirea de casă. A lui Bosianu. Există și varianta, la fel acceptată de specialiști, Bozianu.

Ghidul nostru, Alexandru, arhitect de meserie, dar dincolo de toate preocupat de aria patrimoniului național, ne descrie anumite elemente ”de factură romantică”, la care se adaugă cele neogotice.

Poezia unei catedrale îți răsună în urechi, văzând o asemenea siluetă. Unghiurile drepte predomină la exterior. La fel ni se vor prezenta și în interior.

Rece, ca și cum ți-ar spune ”stai departe de mine, omule”, dar în același timp făcându-ți cu ochiul tocmai din turnul de observație ridicat pe o latură. Nu ai cum să reziști…

De vorbă cu istoricul

Edificiul a fost construit între anii 1852 și 1859, iar pe aceste locuri, dacă ne întoarcem în timp cu imaginația, putem vedea numai viță-de-vie. Nimic altceva. Câmpuri fără sfârșit. Orașul nici nu bănuia că se va extinde, așa cum îl vedem azi.

Fac cunoștință cu istoricul Sorin Marin, din partea Institutului de Astronomie. De la care aflu pentru prima oară legătura între Bosianu – am ales varianta asta – și domnitorul Micii Unirii, Alexandru Ioan Cuza.

Pericolul unui asasinat

Poftiți în vagoanele călătoriei spre anul 1859! Toată lumea vorbește despre ce s-a întâmplat în centrul Capitalei, la hotel Concordia, unde e semnat actul prin care cele două Țări surori, Moldova și Muntenia, își dau oficial mâna.

Dar unde a locuit viitorul șef al statului până în clipa cea mare? Ei bine, în casa amicului și omului său de încredere, Constantin A. Bosianu.

E drept că nu se cunosc toate amănuntele. Când a poposit Cuza aici, cât timp a stat. Cert e că a călătorit în mare taină, pentru că nici Impreiul Otoman, nici cel Țarist, nu vedeau cu ochi buni planul românilor.

Pericolul unui asasinat este real. Ca atare, o puternică trupă de arnăuți a înconjurat clădirea. Unii stau de veghe chiar în turn.

Acest element prismatic nu fusese neapărat înălțat cu scopuri defensive, ci mai degrabă ca să dea forță întregului ansamblu. ”A fost prima și ultima oară când turnul îndeplinește rolul de apărare”, ne anunță specialistul.

Restricție clară

Ferestrele, înalte și înguste, au pe interior obloane grele, din lemn. Nu sunt aceleași din urmă cu 160 de ani. Dar piese similare existau și în acel moment. Ca atare, Cuza nu are voie să deschidă panourile, pentru ca eventuali ochi dușmani să vadă de afară cine se află înăuntru.

Ce se păstrează și acum, și putem spune că respiră amprenta, cel puțin vizuală, a domnitorului, sunt ochiurile din vitralii aflate în corpul anumitor uși secundare. Câte trei cerculețe, îngemănate, pictate în roșu, galben și albastru. Un simbol care nu mai are nevoie de comentarii.

Nimic nu e întâmplător

Căci nimic nu e întâmplător în viață, o spune cu nedisimulată emoție istoricul Sorin Marin. Explică un detaliu. Constantin Bosianu se trage dintr-o familie cu rădăcini adânci în arealul Prahovei. Arborele istoriei ne arată că seva cobora din neamul Calotă, un boier apropiat de planurile unirii lui Mihai Viteazu.

Și iată că peste veacuri un descendent al său, Constantin deci, cu doctorat în materia Dreptului, la Sorbona, se află sub umbra unui alt mare unificator.

Dacă tot am vorbit despre Drept, se știe că tot aici, în această casă, este conceput actul Unirii între Moldova și Muntenia.

Mult mai târziu adresa asta își schimbă proprietarul, în persoana lui Vasile Papa, care o donează în cele din urmă statului român.

Azi aparține Academiei Române și îndeplinește funcția de bibliotecă. Notați, vă rog, căci este important. Considerată fără doar și poate cea mai mare bibliotecă astronomică din România, cu cele 11.000 de volume ale sale.

Refacerea de după 1990

Nu trebuie ocolit nicidecum meritul doamnei Magda Stavinschi, fosta directoare a Institutului Astronomic, cea care se zbate să obțină fonduri – și reușește – pentru ca toate clădirile din acest ansamblu să fie trecute prin detaliate lucrări de consolidare și de recuperare a ținutei lor arhitectonice de odinioară.

De la gazde aflu că locul în care mă aflu, și pun accent pe Casa Bosianu, era pur și simplu o ruină în 1990.

Mobilierul de azi nu e nici pe departe cel original. Ce s-a întâmplat cu acela? Nimeni nu știe.

În mijlocul șoaptelor

Vă spun doar atât. Cum intri între aceste ziduri, simți că se schimbă aerul. Nu e vorba de miros, ci de greutatea unor șoapte care nu au cum să tacă.

Din holul central se deschid încăperi laterale, nu foarte largi, însă cu pereți care se joacă în fața ochilor, pentru că nu sunt doar câte patru laturi, ci își nuanțează verbul spre discursul octogonal.

Ai impresia că de peste tot te-ar urmări clanțe care nu par să existe, spre ieșiri secrete, în timp ce o scară în spirală te împinge în cea mai mare viteză ba spre străfundurile pământului, ba către zborul păsărilor.

De final

Deși sunt bucureștean, nu am știut până acum de această poveste. Admir cu atât mai mult acțiunea întreprinsă de Institutul Național al Patrimoniului, prin intermediul brandului ”Cronicari digitali”, dedicată celor ce cu pana observă și cu aparatul de fotografiat descriu.