Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Cumplita lecție pe care ne-o dă natura. Soarta omului și a dobitocului este aceeași. Cel din urmă are, însă, scuza că este animal
Cumplita lecție pe care ne-o dă natura. Soarta omului și a dobitocului este aceeași. Cel din urmă are, însă, scuza că este animal

Cumplita lecție pe care ne-o dă natura. Soarta omului și a dobitocului este aceeași. Cel din urmă are, însă, scuza că este animal

O societate depravată, îmi spun, citind pe nerăsuflate ultimele pagini ale romanului „Hoții de frumusețe”, scris de Pascal Bruckner. Aș vrea să am puterea de a sufoca urâtul. Sau cel puțin de a sfida limitele umane, trântind astfel Universului ușa în nas. Chinuită de ideea de a mă agăța măcar de o fărâmă de răspunsuri, reiau lectura de la prima pagină.

În curgerea firească a filelor, îmi atrage atenția o știre difuzată la TV. Medicul pediatru Mihai Craiu a anunţat că închide Spitalul Virtual pentru Copii, în urma unor atacuri repetate din mediul online. „Cred că explicațiile nesolicitate nu aduc nici un fel de beneficii, în România. Probabil că trebuia să fac acest efort cu mii de răspunsuri și comentarii, aici în SVC, în toți acești aproape 4 ani. Un efort voluntar (adică neretribuit în nicio formă, nici direct, nici indirect) destinat unei utopii… Nu spun că nu a folosit nimănui… Probabil că unora le-a fost de folos. Sunt câțiva părinți (știu ei care) ce au copiii în viață datorită SVC. Dar sunt și foarte mulți pe care îi irită cele scrise aici și nu au altă soluție mai bună decât „producțiile” suburbane. Vă mulțumesc tuturor celor care m-ați ajutat să înțeleg. Să înțeleg că este inutilă orice construcție în acest spațiu virtual al Social Media. În afară de ură și frustrare nu există nicio altă consecință care să se repete iar și iar… Am altele mai bune de făcut, la spitalul real… Cu pacienții internați, cu studenții, cu rezidenții. Cam asta a fost”, a transmis cadrul medical.

Perversiunea democrației e că, în situații precum cea amintită, ajungi, de fapt, să te simți prizonier. Când se ridică teribilele imperii ale lacunelor sufletești și ale ireposabilității, tămăduitorii rănilor vii ale societății își poartă crucea spre propria Golgotă. În majoritatea cazurilor, oamenii acționează fără a ține seama de natura actelor lor și fără a fi împiedicați de conștiință. Stanley Milgram a arătat acest lucru într-un studiu ce vizează fenomenul supunerii față de autoritate. Unul dintre experimentele sale a prevăzut memorarea unei liste de 40 de perechi de cuvinte, de exemplu „cer albastru”, „zi plăcută” etc., după o singură lectură. La final, subiecții chestionați trebuiau să potrivească substantivului atributul potrivit. În cazul unei erori, aveau de suportat o pedeapsă ce se aplica sub forma unui șoc electric administrat prin apăsarea unui buton al unui generator de electricitate (sub fiecare buton era inscripționat numărul de volți și intensitatea șocului).

Exista, însă, și un complice la experiment, care fusese instruit să ofere 30 de răspunsuri greșite și inclusiv cum să reacționeze: la un șoc electric între 75 și 105 volți trebuia să geamă ușor, la unul între 120 și 150 volți avea să strige îndurerat, la 150 volți trebuia să strige și să solicite eliberarea sa, la 180 de volți să urle, la 270 de volți implora încheierea experimentului, la 300 de volți urla îngrozitor, iar la peste 330 de volți nu trebuia să aibă niciun fel de reacție. Subiecții studiului primeau, printr-o tragere la sorți trucată, rolul de examinator și erau convinși că sancțiunile pe care le aplicau erau reale, înainte de realizarea experimentului aceștia suportând pe pielea lor un șoc electric de 45 de volți. Generatorul, însă, era la rândul său trucat și aplica doar șocuri slabe. Iată ce a constatat psihosociologul american: 25% dintre subiecți au administrat șocuri de 450 de volți, adică letale, în timp ce 65% au aplicat șocuri electrice periculoase. Experimentul Milgram a dezvăluit, printre altele, și o discrepanță între atitudinea subiecților și comportamentul acestora. Mulți dintre ei, auzind suferința „elevilor”, au dorit să se opună ordinului potrivit căruia trebuiau să mărească intensitatea pedepsei, însă pentru că primeau răspunsuri autoritare, de tipul „Continuați, vă rog!”, „Este absolut necesar să continuați!”, „Nu aveți de ales, trebuie să continuați!”, se supuneau.

Rezultatele studiului în cauză ar putea explica, cel puțin parțial, atitudinea omului în mâinile căruia se află „armamentul inteligent”. Un blestem cumplit! Mă întreb totuși care este nivelul de sprijin între oamenii care reacționează astfel. Ceea ce îi unește este de la sine înțeles. Am citit, recent, în ziarul Dilema Veche despre o analiză care scotea la iveală faptul că, dintre diversele grupuri sociale, religioase, etnice și așa mai departe, cea mai mare rată de supraviețuire în lagărele naziste au avut-o comuniștii și sectanții. Indivizii din cele două categorii aveau ideologii comune, credeau cu tărie în interesele lor, erau cei mai solidari dintre toți și se întrajutorau chiar până la sacrificiul de sine.

Imaginea sufletului alterat de plăcerile neînțelese ale ființei care se degradează celulă cu celulă este terifiantă. Soarta omului și a dobitocului este una și aceeași. Dar, cine știe dacă duhul omului se va înălța spre ceruri, iar cel al animalului în infern? Răsfoiesc paginile romanului „Hoții de frumusețe”, căutând una dintre lecțiile date de natură omului, parcă pentru a-l umili. „Plimbam și câinii. De cele mai multe ori se mușcau, se miroseau sub coadă, se încălecau unii pe alții, se încârligau, spre marea distracție a puștimii din cartier. Din punctul ăsta de vedere, nu le suntem cu nimic superiori: ei fac în public ceea ce noi facem pe ascuns, ei având cel puțin scuza că sunt animale”.

Informaţiile publicate de evz.ro pot fi preluate de alte publicaţii online doar în limita a 500 de caractere şi cu citarea sursei cu link activ. Orice abatere de la această regulă constituie o încălcare a Legii 8/1996 privind dreptul de autor.