Cum se putea scrie despre Biserică în comunism

Dacă transmiterea Liturghiei duminicale a fost scoasă din programele Radiodifuziunii în vara lui 1948, când a încetat şi predarea Religiei în şcolile de stat, publicarea de articole cu teme bisericeşti a subzistat până în 1949, îndeosebi în popularul ziar „Universul”, care a apărut – puţini mai ştiu astăzi amănuntul acesta – până în anul 1953

De aceea mi se părea ceva cu totul nou şi aparte să scrii despre Dumnezeu, Biserică şi Ortodoxie într-o publicaţie laică, aşa cum mi s-a întâmplat încă din ianuarie 1990 în săptămânalul „Cuvântul” şi în revista lunară „Amfiteatru”.

Deşi mărturisea public o învăţătură sau o „doctrină”, asumată deschis şi de credincioşii săi, diametral opusă atât filozofiei de stat (materialismul), cât şi ateismului Ocârmuirii, Biserica îşi avea învăţământul, publicaţiile, editurile (cu producţie mai degrabă simbolică), arta şi muzica proprii, dar aproape nimic din acestea nu putea răzbate dincolo de cercul său închis. De exemplu, într-un oraş de mărimea Bucureştiului nu existau decât două librării bisericeşti.

Spaima regimului de Biserică s-a accentuat în anii ’80 ai secolului trecut, când s-a manifestat pe toate planurile un fenomen ciudat pe care l-am numit „nominalism comunist”. De pildă, cenzura vâna cu obstinaţie anumite cuvinte dintr-o pornire care putea fi considerată un soi de... calofilie în răspăr. Aşa, de pildă, în nuvelele şi romanele ce urmau să ajungă în tipar era proscris cuvântul carne, şi asta nu din pricină că Stăpânirea roşie s-ar fi spiritualizat brusc, ci întrucât alimentul respectiv lipsea din magazine şi, implicit, de pe masa românului obişnuit. O panică şi mai mare producea cuvântul disident, după ce sindicatul polonez Solidaritatea începuse să se manifeste public şi să fie pomenit des la BBC sau Europa liberă...

Idolul lui Mircea Badea. N-a mai văzut niciodată un om ca el

Schimbări pe piața imobiliară. Investițiile, reglementate printr-o lege nouă

Dumnezeu, Hristos, biserică, mânăstire erau cuvinte tabu potrivit aceluiaşi nomenclator. Dacă însă Creatorul sau Fiul Său apăreau într-un citat pe care îl reproduceai, îndeosebi când era vorba de poezie (de pildă de volumul lui Daniel Turcea, Epifania, imprimat în anul 1982), nu existau impedimente. Nu s-a intervenit asupra poemelor mistice ale lui Ion Barbu trase în ediţii succesive de zeci de mii de exemplare în colecţia „Biblioteca pentru toţi”, după cum nu uit afirmaţia lui Dinu Pillat din prefaţa aceluiaşi volum, pe care nu a clintit-o nimeni: „Ion Barbu a fost un credincios fervent care nu s-a îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu”.

Când venea vorba de biserică, recurgeai la sinonimul lăcaş, mânăstirea putând fi înlocuită cu chinovie sau ctitorie, fără să mai trebuiască invocată calitatea de „monument istoric”. Unii cenzori închideau ochii, dovedindu-se oameni cumsecade sau, neavând niciun rudiment de cultură teologică, nu făceau caz de cuvântul prefacere (subînţeleasă a Sfintelor Daruri), de Filocalie, de Pateric, fără să abuzezi, întrucât putea să bată la ochi, iar Sfântului Ioan Gură de Aur puteai să-şi zici Ioan Hrisostom. Neplăcând cuvântul călugăr, recurgeai la sinonimul nevoitor, cât despre trezvie, dreaptă socotinţă, rucodelie, puteai să le foloseşti relativ liniştit. Odată, un critic literar s-a păcălit cu termenul podobie, considerându-l o născocire de poet.

Însă mijlocul cel mai eficient de a spune (sau sugera) ceva despre Biserică, într-un context – amintiţii ani ’80 din secolul trecut – în care se schimbau numele unor străzi precum Maica Domnului sau Sfânta Ecaterina, era să scrii despre clericii şi ierarhii săi sub pretextul şi sub acoperământul culturii. Dar intervenea şi aici o nuanţă: dacă episcopul sau mitropolitul autor al cărţii comentate se chema Vasile, Nicolae sau Gherasim, lucrurile mergeau. Prezentai elogios un volum de istorie bisericească sau literară cu convingerea că o faci mai întâi pentru Biserică şi abia apoi pentru autor, exclusă fiind menţionarea demnităţii chiriarhale. Într-o singură revistă aceasta putea fi pomenită:

„Tribuna României”, tipăritură destinată diasporei, cu apariţie bilunară, dar care se difuza şi în ţară. Aşadar, mitropolitul sau episcopul-autor deveneau într-o cronică literară sau într-o recenzie „eminentul cărturar Cutare”, „omul de cultură X”, „distinsul intelectual Y”... Dacă ierarhul se numea Chesarie, Gherontie sau Lavrentie, date fiind puternicele rezonanţe călugăreşti ale numelui, demersul devenea imposibil sau deosebit de dificil. Este adevărat că am scris despre monografia Iacob Putneanul a Mitropolitului Teoctist al Moldovei şi Sucevei, însă într-un număr din „Tribuna României” din octombrie 1985.