EVZ a fost în colegiul electoral care l-a trimis în legislativ pe mezinul Parlamentului. La doar 25 de ani, pentru Adrian Mocanu, odraslă de "baron local" şi prosper om de afaceri, viitorul sună ca-n reclamele lui Naumovici.
Adică, bine. Pentru buzoienii din localităţile butaforice ce s-au aflat în raza colegiului electoral cu pricina, mâine este o chestiune de obişnuinţă, cu răul, şi cu România reală. În cifre şi procente, povestea sună necomplicat şi rece. Adrian Mocanu şi-a câştigat un loc în Camera Deputaţilor, obţinând la uninominalul recent încheiat suficiente voturi încât să nu mai treacă prin furcile caudine ale redistribuirii.
La 25 de ani, domnul în cauză este cel mai tânăr parlamentar român. Şi, probabil, un adept al butadei lui Petre Ţuţea – “dacă nu eşti de stânga până la 30 de ani înseamnă că nu ai inimă”.
Adrian Mocanu are inimă. Aşa că s-a încris în PSD. Iar trandafirii l-au răsplătit cu vârf şi îndesat, plasându-l într-un colegiu “strategic” din judeţul Buzău, în compania unor competitori admirabili în afişe şi cvasi-inexistenţi în spaţiul public: Robert Chioveanu de la PNL şi Paul Beganu de la PDL.
La drept vorbind, nu suntem primele victime ale curiozităţii în subiectul “Adrian Mocanu”. Înaintea alegerilor, un raport ce inventaria “candidaţii pătaţi” ai uninominalului, îl surprindea pe Mocanu junior în postura consacrată a afaceristului român: cu proiecte şi contracte finanţate de banii publici. Toate, desigur, fără nicio legătură cu poziţia deţinută de tata, Victor, în sistemul feudal ce caracterizează politica de provincie a României în anul de graţie 2008.
“Made for PSD” Pentru Biroul Electoral Central se cheamă Colegiul Uninominal 2 Buzău. Oamenii locului nu prea au însă habar de invenţiile celor de la Bucureşti. Pentru ei, zona rămâne o puzderie de sate lăbărţate peste întinderile deluroase ale judeţului. Peste 25 de aşezări se strâng ciorchine în acest colegiu ciudat care brodează sinuos în jurul Buzăului, imaginând trasee haotice şi pitoreşti, adesea cunoscute doar localnicilor.
De la Blăjani până la Beceni şi de la Zărneşti până în Murgeşti, acest colegiu pare croit special pentru emoţia simulată a victoriilor sigure. Aşezări dese şi “rupte” de văi, asfalt “de faţadă”, biciclete metalice ruginite şi Aro-uri torcând obosit în pantele de coşmar – iată fotografia în negativ a unui peisaj monocrom şi adesea dezolant.
SĂ FIE PRIMIT…
Un kilogram de zahăr, un litru de ulei şi-un plic
În comună, ne întâmpină o scurtă rafală de ploaie, priviri curioase şi câteva afişe electorale lipite neglijent pe stâlpi sau pe gardurile din lemn ale caselor. În rest, o nesfârşită apăsare şi liniile mereu şerpuitoare ale drumului. La ieşire, o binecuvântare, semn că acestor oameni le-a mai rămas doar credinţa, şi o femeie care se îndreaptă agale spre nicăieri. Ne oferim să o ducem cu maşina. Oricum, la rândul nostru, mergem în necunoscut.
În Parlament, ca la facultate Întrebare abruptă despre Adrian Mocanu. Ileana Drăghie răspunde apăsat, gesticulând des. “Bunicul lui a fost învăţător aici, la noi. Era din Zărneşti, dar făcea naveta. I-am fost elevă în clasele primare. De atunci îl ştiu şi pe Victoraş (n.r. tatăl lui Adrian Mocanu), avea cam un an cred când am intrat eu la şcoală. Pe domnul Adrian nu-l cunosc, nu l-am văzut niciodată”, ne lămureşte localnica. De votat, a votat cu tânărul de 25 de ani, “se supărau după aia, că de ce n-am mers la vot”, în baza unui argument irefutabil: “am zis că îi cunosc familia, o fi şi el bun de ceva”.
De primit, aşa şi aşa. Un kilogram de zahăr, un litru de ulei şi “un plic”, “toate aduse când nu eram acasă”. Au dat şi cei de la PDL, “nişte pixuri şi tot aşa, un plic”. Ileana nu prea înţelege rostul acestor pomeni: “Vă daţi seama câţi bani se cheltuie cu lucrurile astea? De ce avem nevoie de ele?”. Soluţiile sunt, ca peste tot în România profundă, radicale: “Eu sunt fără politică, vă spun drept. Pentru ce atâtea partide? Nu suntem toţi români? Ar trebui un singur partid, iar în Parlament să se intre ca la facultate, pe bază de examen. Să intre oameni competenţi”. Femeia are şi o explicaţie: “Poporul e afon, nu înţelege nimic cu alegerile astea. Nu poţi lăsa să voteze pe oricine”.
De la “domnul Adrian”, pe care nu-l cunoaşte şi despre care nu ştie aproape nimic (“l-am văzut în afişe, seamănă cu taică-su”), Ileana nu se aşteaptă la prea multe. “Oricum pe noi nu ne bagă nimeni în seamă. Ştiţi cum e cu promisiunile, sunt uşor de făcut”.
Un scurt exerciţiu de imaginaţie îşi permite totuşi: “dacă m-aş întâlni cu dânsul, l-aş ruga să mă ajute cu o casă pentru nepoată, ca să nu mai stea printre străini la Buzău. Poate să ne sprijine cu o rată mai mică, nu de asta de nu putem s-o ducem”. Ileana are o familie numeroasă, un soţ bolnav şi cinci copii care strâng povestea unei drame mici, de teatru provincial şi prăfuit.
Speranţa moare însă, chiar şi aici, ultima: “Adevărul e dedesubt, dar, dacă există, trebuie să iasă şi deasupra”. Pentru Ileana, adevărul este că nu poate să vorbească prea multe, “pentru că aşa e lumea, săracul tace şi înghite”. Viitorul? “Ce-o vrea Dumnezeu, noi suntem prea mici”. În rest, rămâne întrebarea unei localnice, ca o concluzie grea peste soarta unei democraţii care a murit înainte să înceapă cu adevărat: “Cine a ieşit, maică, preşedinte?”.
EPILOG
Cine n-are bătrâni să-şi cumpere
În Cernăteşti, acolo unde colegiul electoral ne răsfaţă cu asfalt şi cu mini-market-uri înţesate la amiază de şcolari cu ghiozdane pătrăţoase, pungile electorale au făcut ravagii. Nu trece suta de metri fără ca o persoană să poarte ţanţoşă ambalajul roşu împărţit de oamenii lui Adrian Mocanu.
O doamnă ce pedalează alert o bicicletă are chiar două astfel de pungi, spre invidia unor bătrâne care dezbat deja soarta alegerilor înainte de a se formula concret vreo întrebare. Dialogul - colorat şi suprarealist ca în filmele lui Bunuel. “Eu am votat cu ăia de ne-au mărit pensia!”, “Cu un trandafir?” “Nu!! Cu trei trandafiri! Un trandafir n-a făcut nimic cât a fost la putere”. Aspectul botanic al discuţiei trezeşte indignarea unui domn cărunt: “Mai lăsaţi-mă şi cu trandafirii aştia, că sunt nişte hoţi toţi. Am muncit 35 de ani şi am pensie de 2,5 milioane”.
Minute mai târziu, în colţul opus al colegiului, la Murgeşti (de unde se vede în toată splendoarea regatul lui Adrian Mocanu), două bătrâne discută în faţa unei porţi pe care este lipit afişul electoral al tânărului pesedist. Femeile ridică din umeri când sunt întrebate despre candidatul stângii. Au fost la vot, dar nu mai ştiu exact pe ce au pus ştampila, “ne-a învăţat acolo un domn”. Au primit şi pixuri, şi făină, şi ulei, dar cel mai bine le-a căzut plicul, “mai mult pentru copii”. Vorbele nu mai pot fi decât în plus. Plecăm, în timp ce una dintre bătrâne întreabă, mai mult în şoaptă: “Acum putem să dăm jos afişul?”