Cum l-a avansat Caragiale colonel pe soțul castelanei din Parepa. Amintiri cu blazon

Cum l-a avansat Caragiale colonel pe soțul castelanei din Parepa. Amintiri cu blazon

Vă cer voie să povestesc o întâmplare intimă din viața și familia marelui Caragiale, care aruncă o lumină pitorească asupra acestui om atât de capricios și genial”.

„Vă cer voie să povestesc o întâmplare intimă din viața și familia marelui Caragiale, care aruncă o lumină pitorească asupra acestui om atât de capricios și genial”. Introducerea îi aparține avocatului și poetului Cincinat Pavelescu, iar istorioara care urmează, savuroasă, a fost strânsă, alături de multe altele, în volumul Amintiri despre Caragiale, coordonat de Ștefan Cazimir (Humanitas, 2013).

Dar să facem loc spectacolului! „O vară bună a mamei mele - își începe Pavelescu rememorarea -, născută Bucșan, coborâtoare din spătarul Bucșan, decapitat de turci în secolul al XVIlea, avea o culă la moșia sa Parepa, apropiată de gara Albești. Soția lui Caragiale, femeie de o bunătate și de o supremă distincție, era nepoata castelanei. Ea auzise că nepoata ei, născută Burelly, luase în căsătorie pe un scriitor care avea reputația că întârzie prin berării și face piese de teatru pe care le și joacă. (Îl confunda desigur cu artistul Caragiale, de fapt Iorgu Caragiali, unchi al lui I. L. Caragiale). Bătrâna aristocrată, care venea rareori la București, își închipuia că acest Caragiale trebuie să fie un om imposibil și fără nici o manieră, un om care trăiește prin culise și prin berării!”

O mămăligă, două cepe și-un clondir cu vin

Ne puteți urmări și pe Google News

Promițător început, nu? Să citiți continuarea! Îi dăm din nou cuvântul lui Cincinat Pavelescu: „Caragiale auzise că moșia Parepa și castelul nu sunt departe de gară. Totuși erau câțiva kilometri buni de la gară până-n sat. Caragiale, vorbind franțuzește cu soția sa, îi spune: «Parepa? Oui, mais cela ne paraît pas!» S-ar putea traduce așa: «Da, Parepa pare, dar nu mai apare!» Era dimineața, căldură de iunie și praf ca pe șosele naționale neasfaltate încă de suedezi. Pe la nouă și jumătate ajung. Caragiale cum sosește, văzând că nobila lui mătușă doarme încă, se urcă pe o scară de lemn și nemerește în podul plin cu mobile vechi, portrete de familie fără rame și cărți românești imprimate cu litere chirilice și alte cărți grecești și franțuzești din veacul al XVIII-lea. Amator priceput de mobile de stil și de cărți rare, Caragiale uită ora mesei și pe la 12 se apleacă pe gura podului și strigă unui argat: «Ei, creștine, aduceți-mi mămăligă, brânză, două cepe și-un clondir de vin, că eu nu mă mai cobor la masă. Am treabă aici, în pod. Spuneți cucuoanelor să nu mă aștepte!»

De aici înainte, povestioara prinde ritm. Jos, în sufragerie, stupoare generală - relatează Pavelescu. Gazda, prevenită de reputația scriitorului, plângea în sufletul ei afectuos pe nepoata sa, c-a putut să se mărite c-un astfel de om necivilizat. Dejunul a fost rece și tăcut. Dar nu s-a rostit nici un cuvânt de dojană - ține să sublinieze amicul lui Caragiale. Noblesse oblige! După masă cucoanele s-au plimbat prin parc și s-au dus să se odihnească. Maestrul, sus, continua investigațiile și golea clondirul în simfonia greierilor și a șoricăriei turburate în patriarhala lor împărăție. Cât a stat Nenea Iancu cocoțat în podul castelanei de Parepa? Avocatul Cincinat Pavelescu e pe fază: „Pe la 4 însă coboară încărcat de elzeviruri, de ediții princeps cu gravuri, de pergamente înflorite cu pajură domnească și de alte prețioase bibelouri și istorice vechituri. Își dase perfect seama de impresia detestabilă ce pricinuise exilu-i voluntar în arhivele din pod. Dar pasiunea colecționarului învinge, chiar în omul cel mai cult, exigențele protocolare”.

Nenea Iancu o întoarce ca la Ploiești

Caragiale se revanșează însă cu vârf și îndesat la cină. Ce face abilul dramaturg? Seara și-a pus smochingul, ghetele de lac și a trimes înainte de masă o scrisoare în franțuzește castelanei, scrisoare plină de spirit în genul lui Voiture, cerându-și scuze că ținuta în care se găsea după o călătorie așa de obositoare cu trăsura nu i-a îngăduit să se prezinte unei doamne obișnuite cu eleganțele curților domnești - tușează Pavelescu. Apoi, în continuare: „Scrisoarea, spiritul, florile, galanteria exagerată a stilului, ortografia impecabilă, toate au impresionat atât de mult pe mătușa care-și plânsese dimineața nepoata căzută în gheara unui astfel de monstru, că seara ardea de nerăbdare să-l felicite și să-l admire”.

Când s-a prezentat în salon Caragiale - ne mai împărtășește Cincinat Pavelescu - și i-a dat brațul bătrânei castelane, ceremonios ca un lord, ca s-o conducă în sufragerie și când i-a făcut o reverență ca la curtea domnească, biata Bucșanca s-a intimidat și se întreba, auzindu-l vorbind cu atâta grație, siguranță, spirit și imensă cultură de autorii ei favoriți, Voltaire, La Fontaine, Voiture, Saint-Simon și Racine, dacă acesta, care strălucește ca un senior de la curtea lui Ludovic al XIV-lea, e tot omul care cerea dimineața pe gura podului clondirul cu vin, ceapa și mămăliga.

Cam încărcată fraza lui Pavelescu - adevărat -, dar urmarea ei merită toată atenția dumneavoastră. Toată seara - mărturisește Pavelescu - maestrul Caragiale a fost numai vervă, politeță, spirit rafinat și elocință corneliană. Mătușii îi creștea inima și săruta pe Tita (Alexandra) Caragiale, certând-o că nu i-a vorbit niciodată de calitățile extraordinare ale soțului ei, om cu educație, cultură și figură aristocratică. La plecare, maestrul a ridicat ce-a vrut din pod și din cămară, unde se mai găseau cărți rare și mobile străvechi. De-atunci Caragiale a rămas favoritul bunei mătuși și nu o dată i-a încercat generozitatea.

Gradul de general, ratat la mustață

Și-acum, cireașa de pe tort: Caragiale îi observase o slăbiciune mătușii - evidențiază autorul acestor amintiri de pus în ramă. Era umilită că soțul ei, frate cu generalul Semeșescu și fost prefect de Prahova sub domnia lui Cuza, murise numai cu gradul de maior. Caragiale se arăta revoltat de fatalitatea acestei diminuări. Mă gândesc, îi spunea el, că prefectul, fiind om de elită, ar fi putut ajunge lesne general. Desigur, răspundea biata castelană, ștergându-și o lacrimă pioasă. „Eu sunt de părere, tanti, să-l avansăm noi. Gradul postum pe care i-l dăm sunt convins că l-ar ratifica și Domnul Cuza, și stăpânirea actuală”. Și fără alte forme, Caragiale îi trimese de la Mützner, litograful Curții regale, cărți de vizită libelate în felul următor: „Dna Smaranda Colonel M., născută Bucșan”. Și a purtat gradul acesta buna castelană vreo 12 ani. Atunci Caragiale se pregătea să-l avanseze pe mort la gradul de general. Din nefericire acest gând delicat nu și l-a putut îndeplini. Între timp castelana, foarte înaintată în vârstă, a închis ochii și s-a dus să-i spuie colonelului să nu mai tragă nădejdi de avansare.

Această povestioară a apărut prima oară în numărul 14 din Brașovul literar, în anul 1933.