– Ce ai vrut să realizezi, în primul rând, în roman – un portret al iubirii sau un portret al orașului?

– Am vrut să fac un portret al locului, dar și al iubirii: începutul, primul sărut, prima dată când doi tineri fac dragoste, prima ceartă, apoi deteriorarea. Iubirea se prăbușește așa cum se prăbușesc clădirile în Cartierul Spaniol. Am acordat o mare atenție acestei idei: mă interesează felul cum se prăbușește ceva, cum se destramă o iubire, cum se năruie ceva fizic, emoțional, psihologic… M-a preocupat întotdeauna acest lucru, însă într-un mod optimist. Pentru ca ceva să ia naștere, e nevoie ca altceva să piară… Cred că nu putem dobândi o nouă perspectivă dacă nu renunțăm la ceva.

Labirintul

– Povestea ta este inspirată din realitate probabil…

– Am luat câteva elemente și oameni reali din viața mea, am adăugat alte întâmplări și personaje de ficțiune care au dus la Pierduți în Cartierul spaniol. Numele, personajele sunt ficțiune. Ce este real? Locurile sunt reale, tânăra Heddi este reală, visurile care apar acolo sunt reale. Am folosit numele meu pentru ca am vrut să mă pun în pielea tinerei de atunci și așa mi s-a părut că această transformare se poate face mai ușor.

– Interesant, dar spune-mi, te rog, ce reprezintă tema labirintului, pentru că este atât de vie în cartea ta?

– Regăsim un labirint în carte, dar nu este doar un labirint de străzi, de clădiri, de pietre, este și unul al sufletului, unul în care ne căutăm continuu. Cred că cel mai important în viața fiecăruia dintre noi este chiar acest lucru: căutarea. Felul cum ne pierdem uneori, cum încercăm să găsim drumul, sinele.

Alegerea

– Ai predat la Universitate, până de curând. Când și de ce ai renunțat ?

– În timp ce scriam la roman, mi-am dat seama că sunt depășită de tot ce mi se întâmplă și că nu reușesc să fac mai mult de două lucruri în același timp. Nu puteam să fiu și mamă, să și scriu, să și predau… Scriind, mi-am dat seama că asta mi-am dorit întotdeauna să fac, așa că am ales. N-a fost simplu, am vrut să renunț de multe ori, mai ales că o vreme soțul meu a fost singurul care câștiga bani. A fost o perioadă plină de presiuni, teamă. Mă gândeam: nu pot să fac asta, cine sunt eu, e o nebunie să-mi închipui că voi reuși vreodată. Însă soțul meu a avut o încredere în mine. Spunea: „Nu-ți face probleme, continuă să scrii, nu te gândi deocamdată la altceva.”.

Washington, Napoli, Auckland

– Cum e să trăiești pe trei continente?

– M-am născut în Washington, acolo mi-am petrecut copilăria, însă n-am simțit niciodată că aparțin acelui loc. Am mers la studii la Napoli și m-am îndrăgostit de Italia, unde am și rămas zece ani. Însă nici acestui loc nu îi aparțineam cu adevărat. Iubesc Napoli, nu aș putea trăi acolo, dar nici nu mă pot despărți de el. De altfel, romanul acesta a fost, poate, încercarea mea de a mă despărți de el. Acum, trăiesc la Auckland (Noua Zeelandă), familia mea e acolo, însă nici acest spațiu nu e cu adevărat al meu. Cred că sunt un pic de peste tot.

Copiii au adus-o spre italiană

– Cum ai reușit să scrii într-o altă limbă decât cea maternă?

– Am început să scriu romanul acesta acum zece ani, am tot lucrat la el, am tot revenit. Am început în engleză, sigur. În timp, încercând să-i învăț italiana pe băieții mei, am început să gândesc din nou în această limbă. Într-un fel, copiii mei sunt cei care mi-au redat italiana. Și la un moment dat am început pur și simplu să scriu în italiană și am decis că aceasta este limba romanelor mele.

Fuga la Milano

– Ce vei face după aventura România?

– Voi merge la Milano câteva zile, pentru documentarea la următorul roman, a cărui acțiune este plasată la Castelmare, lângă Napoli. Nu voi merge la biblioteci, vreau doar să stau de vorbă cu câțiva prieteni, cu oameni necunoscuți, să mă plimb pe străzi… Nu voi nota nimic, vreau doar să trăiesc, să simt, să miros, să văd…

Te-ar putea interesa și: