Proiectul tunelului, oricât de nebunesc părea în anii 1950, era esenţial pentru americani şi britanici, deoarece sovieticii trecuseră de la comunicaţiile radio la cele prin telefoane celulare, ceea ce necesita un contact fizic pentru ascultare.

Aşa a început giganticul proiect de doi ani al tunelului, rod al colaborării dintre CIA şi MI6, şi care în final a fost dejucat de trădarea unui agent dublu, potrivit arhivelor CIA.

Purtând numele american de cod „Operation Gold” şi numele de cod britanic „Operation Stopwatch”, misiunea a demarat în 1951 prin contactarea unui inginer CIA, cu nume de cod „G”.

„Singura întrebare pe care mi-au pus-o a fost dacă un tunel poate fi săpat în secret”, scrie G într-un document recent declasificat.

„Răspunsul meu a fost că oricine poate săpa un tunel oriunde, însă ca să-l sape în secret, aceasta depinde de mărime, ia mai mult timp şi costă mai mulţi bani.”

G a trecut la treabă, cea mai mare problemă pe care o avea de rezolvat fiind cum se pot evacua 3100 de tone de pământ de sub Belin, fără ca nimeni să observe.

Soluţia inginerului CIA a fost să folosească o clădire învecinată – de preferinţă un depozit – pentru a depozita acolo pământul.

O altă problemă ce trebuia rezolvată era ranforsarea tunelului cu oţel, pentru a putea suporta greutatea tancurilor de 60 de tone ale sovieticilor, care patrulau pe străzile de deasupra.

Echipa a construit un antrepozit în sectorul american al Berlinului şi a transportat utilaje cu trenuri de pasageri, fără pază, pentru a nu atrage atenţia.

Din sectorul american, cunoscut ca Altglieneke, tunelul trebuia săpat pentru a ajunge sub sectorul ocupat de sovietici, unde trebuiau trase trei linii de ascultare.

După trei ani de pregătiri, echipa însărcinată cu realizarea proietului era gata. Planul era perfect, dovadă că sovieticii nu au sesizat nimic. Sau aşa credeau CIA şi MI6.

Săpăturile au început în 1954 şi se desfăşurau într-un ritm lent: a fost nevoie de un an pentru a ajunge la destinaţie. În luna mai 1955, echipa a reuşit să tragă primul cablu de ascultare, urmat de altele. Tunelul avea o lungime de 500 de metri.

Vreme de un an, au fost înregistrate 50.000 de role cu bandă magnetică, 443.000 de conversaţii transcrise integral, au fost interceptate 40.000 de ore de convorbiri telefonice, 6 milioane de ore de telex şi 1750 de rapoarte de informaţii.

Habar n-aveau că sovieticii erau la curent cu activitatea lor. O cârtiţă din MI6, George Blake, îi informase pe sovietici încă de la prima lopată de pământ săpat.

Sovieticii s-au făcut că nu observă operaţiunea anglo-americană, pentru a nu-l deconspira pe Blake. Dar pe 21 aprilie 1956, după ce Blake a fost promovat, ceea ce elimina orice suspiciune împotriva lui, militarii sovietici şi est-germani au pătruns în partea estică a tunelului.

Moscova a numit tunelul „o violare a normelor internaţionale” şi „un act banditesc” din partea Statelor Unite, însă CIA susţine că ingeniozitatea operaţiunii, despre care s-a aflat în întreaga lume, i-a făcut mai mult bine decât rău.

George Blake şi-a continuat activitatea de cârtiţă sovietică până în 1961, când spioni sovietici defectori l-au divulgat ca agent dublu.

A fost arestat şi a făcut mărturisiri complete, find condamnat la 42 de ani de închisoare, cea mai mare sentinţă dată până atunci de un tribunal britanic. Blake a „evadat” în 1966 (probabil o „operaţiune de extragere” sau un schimb de spioni) şi a ajuns în Rusia, unde trăieşte până azi. Are 94 de ani şi în 2007, la împlinirea vârstei de 85 de ani, a fost decorat de Vladimir Putin cu Ordinul Prieteniei.

 

Te-ar putea interesa și: