Cum au defilat milițienii, în plin STALINISM, cu o colivă cât roata carului, la înmormântarea lui Petru Groza

Cum au defilat milițienii, în plin STALINISM, cu o colivă cât roata carului, la înmormântarea lui Petru Groza

Pe 6 martie 1945, tânărul Rege Mihai acceptă lista de miniștri înaintată de dr. Petru Groza; îl desemnase prim-ministru în data de 2 martie, după ce Andrei Vîșinski, adjunctul ministrului sovietic de Externe Molotov, a izbit (la propriu) cu pumnul în masa suveranului. Începea de facto regimul comunist, care avea să dureze până 22 decembrie 1989.

Cu toate acestea, Petru Groza, fiu de preot ortodox, a refuzat să se transforme într-un „tovarăș”, păstrând apucături boierești. Fapt unic în tot lagărul comunist, a fost în același timp prim-ministru și membru în Adunarea Națională Bisericească. A cerut să fie îngropat creștinește, iar Gheorghiu-Dej i-a respectat dorința. Așa se face că, în plin stalinism, un uriaș cortegiu funerar, cu Patriarhul în frunte, a traversat Capitala. La sfârșitul transmisiunii directe de la Radio, s-a auzit zgomotul cuielor bătute în coșciug.

Acest eveniment, unic în peisajul lagărului ortodox, dar și alte episoade mai puțin cunoscute din viața lui Petru Groza, „cel mai simpatic burghez din Europa”, cum îl numea Stalin, au fost evocate de Dan Ciachir într-un articol din defunctul ziar ZIUA. Cum arhiva de internet a acestuia nu mai există, este o ocazie nimerită să-l readuc în circuitul public, cu toată gratitudinea față de autor.

                                                                             *  *  *

Ne puteți urmări și pe Google News

În cei 41 de ani de regim comunist au existat în România câteva evenimente de-a dreptul uluitoare; de numărat pe degetele unei singure mâini. Aşa, de pildă, în august 1968, după invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia, la care ţara noastră n-a participat, timp de câteva zile ziarele arătau că şi cum presă românească ar fi fost liberă.

Cu zece ani înainte de acest episod a mai existat unul consternant; înmormântarea lui Petru Groza, săvârşită cu cel mai autentic ceremonial bisericesc ortodox şi după toate rânduielile, într-o ţară unde religia oficială era ateismul de stat. Asta se întâmplă pe 10 ianuarie 1958. Între fotografiile publicate ulterior de „Scânteia” şi „România liberă”, apărea într-un clişeu - unul singur - Patriarhul Justinian al României, în odăjdii, cu mitra pe cap, înconjurat de alţi ierarhi, slujind şi cădelniţând la catafalcul lui Groza, al cărui trup neînsufleţit fusese depus în holul fostului Palat Regal.

Gheorghiu-Dej şi-a făcut cruce

Convoiul funerar s-a oprit câteva minute, înainte să iasă în Calea Victoriei, în curtea aceluiaşi palat. Justinian a mai rostit câteva ectenii, prilej cu care Gheorghiu-Dej a fost văzut făcându-şi semnul Crucii.

Cortegiul funebru a pornit apoi spre Cimitirul Ghencea, pe Calea Victoriei, cu Patriarhul Justinian - a cărui trenă o ţinea şambelanul său, protosinghelul Nicanor -, cu ceilalţi ierarhi şi cu soborul de preoţi şi diaconi în frunte.

Filosoful Vasile Băncilă a făcut următoarea însemnare în jurnalul său, la mijlocul lunii ianuarie 1958:

«La 7 ianuar a murit Petru Groza. (...) Marea senzaţie şi marea bucurie a fost că i s-au făcut funeralii religioase. E mare lucru să auzi la Radio reperist întreaga slujbă a înmormântării făcută magistral de Patriarh, mulţi preoţi, corul Patriarhiei, aşa cum am auzit-o în ziua de 10 ianuarie. Am auzit că Dej s-a închinat (...). S-au respectat chiar şi datinile; s-au aruncat bănuţi pe stradă, s-au făcut opriri şi de fiecare dată a cântat câte un cor de teologi, o colivă cât roată carului a fost purtată de doi miliţieni, la cimitir s-au împărţit haine, ghete în mare cantitate. În duminică următoare, un preot mi-a spus în timp ce mă miruia: „Asta mi-a amintit de Bizanţ: lupta între împărat şi patriarh. La noi, în ziua de 10.I.1958, miniştrii reperiști au fost dedesubt şi au trebuit să meargă după Patriarh şi preoţi. În timp ce Patriarhul păşea transcendental, ca un voievod ceresc, miniştrii reperiști mergeau ca nişte papugii.”»

„Eu sunt singurul domn care a mai rămas în guvern!”

Pogrebania lui Petru Groza a fost singura difuzată la Radio din vara anului 1948, de când nu s-a mai transmis Liturghia duminicală, până la prăbuşirea regimului. A mai existat însă un lider comunist proeminent înmormântat cu slujba completă: Emil Bodnăraş, în comună să natală din Bucovina, Ialovăţ, unde coliva a fost transportată cu helicopterul. Petrecut în 1974, faptul acesta a fost însă trecut sub tăcere.

Petru Groza nu a fost membru de partid, deşi deţinea funcţia de prim-ministru. Cazuri asemănătoare au mai existat şi în alte ţări din Estul Europei aflate la începutul sovietizării. Dar premier îmbisericit şi membru în Adunarea Naţională Bisericească nu s-a mai pomenit decât în România.

Devenit preşedinte al Consiliului de Miniştri în 1945, Groza a deţinut această funcţie până în 1952, când a primit alta, decorativă, de preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale. Îi cunoştea bine pe ierarhii Bisericii. Pe mulţi dintre ei i-a ajutat efectiv sau i-a sprijinit. În 1951, era invitat într-o seară la masă, la patriarhul Justinian, împreună cu ministrul Sănătăţii, doctorul Vasile Mârza, care sosise cu câteva clipe înaintea sa. La intrare se improvizase o garderobă ad-hoc. De acolo, intendentul Palatului patriarhal, un tânăr diacon, îl petrecea pe oaspete prin nişte coridoare, către sufragerie: „Pe aici, domnule ministru”. Sfârşind de spus asta, diaconul a simţit o mână aşezându-i-se pe umăr şi-a auzit un glas baritonal îndemnându-l: «Zi-i „tovarăș”! Eu sunt singurul domn care a mai rămas în guvernul asta.» Era Groza.

În 1956, Groza a avut un conflict minor cu Patriarhul Justinian. Urmau să ia parte amândoi la întronizarea noului Mitropolit al Ardealului, Iustin Moisescu. Se mergea de la Bucureşti la Sibiu cu un vagon de dormit oficial, ataşat la acceleratul sau rapidul care ajungea acolo în zori, când vagonul era desprins de garnitură. La orele 9 sau 10, o locomotivă îl ducea la peronul gării, unde avea loc primirea oficială.

Patriarhul a primit nota de protocol pe care scria: „Coboară întâi domnul Dr. Petru Groza, preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, urmat de IPS Justinian, Patriarhul României". Patriarhul i-a cerut să fie inversată ordinea. Iniţial, Groza n-a acceptat, cedând însă în cele din urmă, astfel încât primul care a descins din vagon la Sibiu a fost Justinian. Peste un an şi câteva luni, Patriarhul, întors la Palat după înmormântarea lui Groza, i-a mărturisit diaconului-intendent: „De-acum, fără Groza, o să fie mult mai greu pentru Biserica”. Şi nu s-a înşelat.

Pobeda nu e vreun Cadillac

După înscăunarea Patriarhului Justinian, (pe 6 iunie 1948) care deţinuse pentru scurt timp demnitatea de Mitropolit al Moldovei, Groza a reuşit să-l aşeze la Iaşi pe un fin al său, Sebastian Rusan, preot de mir văduv şi tată a 17 copii. În 1951 sau '52 acesta primise un automobil rusesc Pobeda, copiat grosolan după maşinile americane.

Felicitat cu ironie de Mitropolitul Firmilian al Olteniei, bătrânul ierarh i-a răspuns: „Da' mai daţi-o-ncolo de maşină, că nu este vreun Cadillac!” (pronunţat cu accent apăsat pe prima silabă). Apoi se speriase de propriile-i cuvinte, mărturisindu-se lui Justinian. „Ce importantă are, Înaltpreasfințite?...” „Păi dacă află Pătru Groza, Părinte Patriarh, şi mă spune lu' Stalin?” (tot cu accent puternic pe prima silabă).

Simpatia lui Stalin pentru Groza

În dimineaţă zilei de 6 martie 1953, când maica Achilina, menajera Patriarhului, a intrat în camera acestuia ca să-i strângă resturile micului dejun, tocmai se difuzase la radio vestea cea mare, pe care călugăriţa a comunicat-o în felul următor: „Bucuraţi-vă, Înaltpreasfințite! A murit Stalin. Ce-or mai trage acum dracii de sufletul lui!...”

Ceea ce putea trece drept folclor, simpatia lui Stalin pentru Groza, pentru umorul şi anecdotele sale, s-a dovedit ulterior a fi o realitate.

Academicianul Florin Constantiniu a excerptat din ultimele evocări ale lui Hruşciov, transcrise de pe bandă de magnetofon, câteva pasaje edificatoare în acest sens.

În 1951, Hruşciov l-a întâlnit pe Groza la Soci, pe malul Marii Negre, unde: „Mareşalul Voroșilov locuia într-o dacea (vilă) luxoasă, construită din ordinul său, ca o replică la Palatul Livadia al Ţarului, folosit de Stalin şi unde avusese loc, în 1945, Conferinţa de la Ialta." Mutat temporar din propria-i vila, Voroșilov îi povesteşte lui Hruşciov: „Stalin m-a chemat şi mi-a spus să-i las lui Petru Groza casa mea.”

Comentariul lui Hruşciov: „Stalin avea nevoie de cea mai luxoasă vila pentru Petru Groza, dar asta era prea simplu. Gândirea lui era mai complicată. Voroșilov ar fi putut să se mute direct în dacea lui Stalin, dar Stalin dorea să-l umilească, astfel încât l-a trimis într-un loc mai modest. Mândria lui Voroșilov a fost rănită în carne vie.”

Patriarhul Justinian şi mama lui Beria

În decursul uneia dintre cele şapte sau opt vizite oficiale pe care Patriarhul Justinian le-a făcut în Uniunea Sovietică - aceea din 1951 -, delegaţia Bisericii Ortodoxe Române a sosit în Gruzia, la Tbilisi. Acolo, o nonagenară uscată şi slabă, mică de statură, fără să fie împiedicată de cineva, şi-a făcut loc printre cele câteva zeci de persoane şi-a ajuns în faţă Patriarhului, vorbindu-i. Tremurând, interpretul abia cuteza să-i traducă cuvintele:

„Sanctitate! Eu sunt o femeie cu credinţă în Dumnezeu, însă blestemate să-mi fie pântecele pentru că l-au purtat în ele pe Beria! Sunt mama lui Beria, Sanctitate, şi mi-e teamă că pentru asta adâncurile iadurile or să mă înghită...”

Justinian, patriarh al unei ţări ocupate de trupe ruseşti, sovietizată, dar în care existau peste zece mii de preoţi, bisericile deschise, multe mănăstiri, cu vreo şase mii de călugări şi de călugăriţe, ce-i putea spune? Într-adevăr, femeie, fiul dumitale este un antihrist!?... Aşa încât i-a zis: „Vizitând oraşul, mi s-a spus că noul teatru a fost construit de fiul dumitale şi am mai aflat că tot datorită lui s-a ridicat şi-un cartier de locuinţe, aşa că, iată, Beria a făcut şi lucruri bune...”

Lavrentie Beria, fostul şef al poliţiei politice sovietice, a fost executat după moartea lui Stalin, în 1954, întrucât se amestecase în lupta pentru putere, câştigată definitiv de Hruşciov abia în 1957, prin înlăturarea grupului Malenkov - Kaganovici - Molotov.

În acelaşi an, Gheorghiu-Dej îi înlătura pe „hruscioviștii” Miron Constantinescu şi Iosif Chişinevschi, care vroiau să-l dea jos. Câteva luni mai târziu, Petru Groza îi cerea cu limba de moarte - să-l elibereze din închisoare pe teologul şi cărturarul Onisifor Ghibu, iar lui să i se facă o adevărată înmormântare creştinească. Gheorghiu-Dej i-a împlinit ambele dorinţe.