Vorbim despre Patimile lui Hristos, dar le conștientizăm prea puțin. Suntem tentați mai degrabă să le privim ca pe niște scene din multele filme despre viața Mântuitorului pe care le-am văzut.

Or, realitatea este că moartea pe cruce era una îngrozitoare. Practica romană a crucificării rămâne una dintre metodele de execuție cele mai oribile, umilitoare și brutale dintre toate pe care le-a cunoscut istoria lumii.

Era atât de oribilă încât persoanele rafinate și cultivate din societățile greacă și romană nici măcar nu foloseau cuvântul „cruce” în public, notează istoricul Greg Gilbert în cartea sa „Cine este Iisus”.

Răstignirea începea de obicei cu biciuirea condamnatului. Romanii foloseau un bici numit flagrum care avea mici bucăți de os sau de metal împletite între curelele de piele. Numărul loviturilor aplicate lui Iisus nu este menționat, dar, potrivit legilor iudaice, era de 39 (40 fără una, cum scrie Tora, pentru a preveni o greșeală de numărare).

În timpul biciuirii, pielea de pe spate era sfâșiată și arăta ca o masă însângerată de țesuturi și oase. Victima pierdea extrem de mult sânge, ceea ce provoca adesea leșinul și uneori moartea.

În afara biciuirii, Iisus a mai fost bătut și cu pumnii și palmele (în Sinedriu, fariseii joacă bâza cu el, lovindu-l și strigând: „Proorocește-ne – adică „ghicește” –  Hristoase cine este cel care te-a lovit” – Matei, 26, 68), i s-a pus o cunună de spini pe cap, a fost scuipat și umilit.

După biciuire, victima era obligată să-și ducă singură crucea (de fapt partea ei transversală, patibulum, care putea cântări și până la 45 de kilograme). Vlăguit după biciuire și după o noapte de judecată, Iisus se poticnește pe drum și este nevoie ca un trecător, Simon Cirineanul, să o poarte în locul Lui.

Odată ajunsă la locul răstignirii, patibulum era așezată pe pământ și condamnatul obligară să se culce peste ea. Cuiele (care erau în realitate niște piroane) lungi de circa 18 centimetri și groase de aproape un centimentru, erau bătute prin încheieturile mâinilor, zdrobind sau dislocând nervul median, ceea ce provoca valuri de durere de la brațe și până la umeri și gât.

La locul răstignirii era deja pregătit stâlpul vertical al crucii, stipes, care avea aproximativ la mijloc un suport pe care să se sprijine picioarele victimei. Patibulum, cu condamnatul legat pe ea, era suit pe stâlp și pentru a i se bate în cuie și picioarele, încheieturile mâinilor, brațele și umerii îi erau întinse până la refuz (adesea erau dislocate). Cuiele pentru picioare treceau printre al doilea și al treilea os metatarsian.

Condamnatul era suit gol pe cruce: cârpele care acoperă șoldurile Mântuitorului în icoane, filme și alte reprezentări, sunt motivate exclusiv de decență. Astfel, chinurilor fizice și se adăuga și umilirea de a fi expus gol în fața mulțimii de curioși – inclusiv femei și copii – care se adunau în mod tradițional la orice răstignire,

Dacă biciuirea făcea să curgă mult sânge, răstignirea se producea fără o sângerare abundentă, dat fiind că nici un vas de sânge important nu trece prin locurile străpunse de cuie.

Mecanismul morții pe cruce era asfixierea: pentru a respira, condamnatul era obligat să se împingă în sus cu picioarele pentru a permite plămânilor să inspire. Această mișcare provoca însă dureri atroce în tot corpul întins la maximum și adesea, cum am arătat, cu încheieturile dislocate.

Din cauza durerilor și a epuizării, victima ajungea să nu se mai poată ridica pentru a respira, sau o făcea insuficient. Respirația insuficientă aducea hipoxia (prea puțin oxigen) și hipercapnia. Din cauza pierderilor de sânge de la bătăi, condamnatul intra în așa numita acidoză respiratorie, care duce la o încordare crescută a inimii, obligată să bată mai tare și mai repede pentru a compensa respirația defectuoasă. Sub presiunea hipoxiei și a acidozei, inima ceda în cele din urmă.

La aceste chinuri trebuie adăugate cele provocate de insectele atrase de sânge și chiar de păsările de pradă, care îi atacau pe condamnați.

Chinurile pe cruce putea dura ore sau chiar zile. Iisus a murit după „numai” trei ore, fiind răstignit la ora 12 (amiază) decesul survenind la ora 15, Cum a doua zi erau Paștile evreilor și nu se cuvenea ca acestea să fie întinate de niște condamnați agonizând pe cruce, celor doi tâlhari li s-au zdrobit cu barosul fluierele picioarelor, pentru a nu se mai putea ridica să respire i a le grăbi moartea.

La Iisus nu a mai fost nevoie de acest tratament, deoarece a murit mai repede. Totuși, pentru a se asigura, un soldat roman l-a împuns cu lancea în coastă, iar din rană a țâșnit sânge și apă (plasma) separate, ceea ce dovedea că survenise decesul.

Astfel s-au împlinit cuvintele lui David din Psalmul 33: „Domnul păzește toate oasele lor (ale drepților – n.r.), nici unul dintre ele nu se va zdrobi”.

 

Citește și: