Evenimentul Zilei > EVZ Special > O noua privire, dar dură, depre Diaspora. Să priceapă și ei – cei cu discernământ – cum sunt văzuți
O noua privire, dar dură, depre Diaspora. Să priceapă și ei – cei cu discernământ – cum sunt văzuți

O noua privire, dar dură, depre Diaspora. Să priceapă și ei – cei cu discernământ – cum sunt văzuți

Românașii noștri, stabiliți din motive 100% economice în Occident, se întrec în a-și remarca succesele profesionale și sociale, din autoexilul lor. Fie că e vorba de țări din UE sau de peste ocean. Uită, însă, de unii dintre conaționalii noștri, migranți și ei, dar din născare. Adică de țigani. Îi deranjează apartenența unui pașaport comun. Le mai aduce aminte de ei, mass-media țărilor de adopție.

Când patriotismul motivat etnic se bazează pe ură față de minoritar, devine putred. O muscă pe căciulă. O eructație împuțită de xenofobie. De apartheid și segregaționism. Gângavi și gălăgioși ca națiune, noi încă n-am învățat ce înseamnă să fii român. De parcă ar trebui să învățăm asta…. Dar ne lăudăm cu calitatea asta, cu fală și fanfară. După ce salvarea providențială a bărcii carpato-danubiano-pontice-maniacalo-depresive și compulsiv-obsesive a venit la mâna Diasporei, pare-se că toată România frumoasă s-a mutat la stânga de Mureș, de Tisa, de vulg. Ai zice că plecatul e sfânt și rămasul e porc. Ultima bomboană pe colivă a ieșit la suprafață, recent, cu prilejul protestului „tăcut” al comunității româno-britanice față de documentarul jurnaliștilor de la Channel 4. O purtătoare de cuvânt „impromptu” al manifestanților, o oarecare Miruna Galea – pe care nici google-ul n-o recunoaște, a încurajat chiar ideea că titlul materialului să fie schimbat din „Romanians are coming!” (Vin românii!) în „Gypsies are coming!” (Vin țiganii!). Ca și cum, într-o lume motivată de puritate etnică, să reclami invazia țiganilor ar fi cumva mai corect. Ca și cum există, pe lumea asta, o etnie eligibilă la discriminare.  

Un apartheid de jumătate de mileniu

„Ce bună și faină ar fi România dacă n-am mai avea țigani” – visează unii conaționali! Instituțional, de ani de zile, România încearcă să șteargă țiganul din rădăcina cuvântului. Inclusiv Cristian Tudor Popescu – dacă memoria ne mai servește –  s-a opintit la un moment dat față de acreditarea titlului de „rroma” pe care și-l asumă minoritatea țiganilor de pretutindeni, anume că prea se apropie, fonetic, de „român” și „România”. „Să nu-i confundăm, dar!”. Nu că am vorbi aici de un etalon în jurnalism. În folclor, țiganul rămâne un untermensch. Murdar, hoț, depravat, criminal prin vocație și cultură a creșterii,  prin vorba din târg, nenorocosul Pardaillan se trezește, din născare, că este condamnat la un apartheid voalat, motivat social, dar și religios. Nu de-ai lui! Nu! De-ai noștri, supremii caucazieni, albii dalbi ai culturii și civilizației, paragonii ortodoxiei și apărătorii creștinătății. Bine că ne lăudăm cu Ion Voicu. Bine că ne ducem la concerte la Ștefan Bănică Jr. sau râdem la înregistrările cu taică-su, întâmplător un titan al teatrului „românesc”.

Ce te faci, însă, că în patria numită România, încă din vremuri anterioare stabilimentului de stat, țiganul a fost rob. A fost sclav. Sclav cum au fost negrii pe plantațiile americanilor din sudul scalvagist. Sclav cum au fost toți sclavii. Un animal de folosit la câmp. În casă. Un animal de uzat și apoi aruncat. Țigăncușele erau luate cu drept de uzufruct de stăpâni, copiii puși în lanțuri. Și nu o zi, două. Nu un an, doi. Ci aproape o jumătate de mileniu. O bucată lungă de timp pe care, încă, n-am revendicat-o. Nicăieri n-au fost țiganii luați prizonieri de boierat, or biserică! Nicăieri, mai puțin aici. În patria românilor!

Ce-i mai rău în România să fi rom sau maghiar?

Nici până în ziua de azi Biserica Ortodoxă Română nu și-a cerut scuze. Nici până în ziua de azi vreun demnitar, de la vlădică la opincă, nu și-a oferit regretul și apologia pentru cruzimea la care-au fost supuși etnicii romi de-a lungul secolelor. Cântăm în cor refrenul de la Mica Țiganiadă, învățăm scrierile lui Ioan Budai Deleanu în școală, dar când vine vorba de verzismul propriului patriotism fascistoid repudiem țiganul din noi. Pentru că ne e rușine. Ne este rușine într-o țară europeană. O țară care se mândrește cu multiculturalismul ei. Cu generozitatea față de oaspeți. Cu pâine și sare. Cu români și româncuțe. Cu dreptate pentru toți. Cu șanse egale. Dar nu pentru țigani! Țiganii nu sunt români, vor spune majoritatea. Țiganii nu sunt români?

Să ne uităm mai atent. În România, în prezent, trăiesc claie peste grămadă, adunați și împrăștiați, câteva milioane de persoane care au cetățenie română, dar sunt de altă etnie. În principal, vorbim de romi și maghiari. Români sunt toți. Toți, până la ultimul puradel, se bucură de drepturile constituționale care vin odată cu cetățenia română. Nu toți au pașaport. Nu toți au buletin. Nu toți au certificat de naștere. Din ultimele două categorii fac parte mai mult cei de etnie romă. Care mult prea des sunt săraci. Sunt analfabeți. Le mor copiii în fașă mult mai des. Sucombă bolilor. O fracție disproporționat de mare de țigani sunt discriminați. Ghetoizați. Persecutați social. Obligați să trăiască în scuama societății, percepuți paranoic de vecinii lor până la punctul la care mulți se feresc, ba chiar oprimă, rădăcinile lor etnice.

Ipocrizia țiganului din noi

Pe blazon le stau toate poveștile cu cerșetori, șperacliți, proxeneți și șișuitori, ca și cum n-am avea și noi tâlharii noștri. De care nu ne ocupăm, pentru că – nu-i așa – mai nou, românul plecat din țară este doar doctor, inginer, avocat or arhitect. Trăim într-o buboniadă de ipocrizie. Ce bine este pentru cel ce este român de etnie română, indiferent până la iadeș față de co-naționalul lui țigan, care are luxul să-și externalizeze culpa culturală ca într-o poezie de Anton Pann inversată. „Ce cauți țigane (îi zise) – în grădină?/ M-a aruncat vântul, nu sunt eu de vină”. Noi, aparent, ne-am trezit aruncați de-un vânt în grădina „rromaniadei”. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne pute. Dar când ți-ai mutat copilul din clasă pentru că erau cam mulți „colorați” cum a fost? Dar când l-ai arătat cu degetul pe stradă, te-ai simțit bine? Când tu, doctor, l-ai lăsat să aștepte pe-o targă pentru că: „Mama lor de țigani, ăștia nu știu decât să se taie cu săbiile, să fure și să înjure!”, te-ai simțit mai român?

Suntem țiganii propriei noatre istorii

Cam cum o fi să te simți discriminat de englezi, în timp ce ești de acord cu ei că țiganii merită opresiune? Cam cât vidanj intern ai, indiferent de motivație și cam cu câtă credibilitate rămâi? E mirobolant să-i vezi pe autorii de la Wild Carpathia cum pretind că, de fapt, România e o țară populată de blânzi hobiți, care lucrează pământul și păstrează tradițiile, când în spatele maramelor se află un profund dispreț față de țiganul acela care-ți vinde linguri, ceaune și mături, față de țiganul care-ți mătură strada ori scara, care-ți spală mașina sau îți cerșește sau fură banul?

Nu, asta n-are cum să fie bine. Asumarea identității de român ca națiune, ca popor, începe cu asumarea tuturor românilor. Fără excepție. Fără discriminare. Indiferent de culoare, accent, statut social sau cultural. Dacă e să ne apărăm, trebuie să ne apărăm pe toți, sau pe nici unul. Dacă e să ne revendicăm istoria, trebuie să ne-o revendicăm în totalitatea ei, cu lumini și umbre. Dacă e să rămânem români, suntem obligați să rămânem și țigani, pe undeva. Sau vom sfârși, în troaca lumii, acolo unde merg, mai devreme sau mai târziu, toate neamurile care trăiesc pe spinare de om și pe nemernicie inter-etnică.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru

Publicat in categoriile: EVZ Special
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: