Cam 20.000 de oameni, care nu văzuseră niciodată orașul, trăiau în perioada interbelică în Țara Oașului. Ei își construiseră o limbă proprie, aveau moravuri pitorești sau bizare, specifice izolării, prejudecăți împotriva orașului și propriul mod de a trăi.
Dar săi dăm cuvântul reporterului care se aventurase, în 1932, din București până hăt, în Țara Oașului:
Ţăranul care fierbe „balmeș” e foarte scump la vorbă, sau mai bine zis se retranşează într-o tăcere, specifică ţinutului.
Abia cu greu pot să-i scot câteva vorbe. Apoi chiar de vorbia, conversaţia se isbea de dificultăţile neînţelegerii din parte-mi a idiomului. Limbajul meu era aproape necunoscut gospodarului, iar cuvintele lui trebuiau notate în carnet, pentru o lămurire ulterioară, din parte a unui intelectual localnic.
Ne puteți urmări și pe Google News
La întrebarea mea cum mai trăeşte, omul îmi răspunde scurt şi cu tonul apăsat:
- „Plăcuţi, ne agodină năcazul. Dacă zine nana, ne roadem ciza”
Interlocutorul meu făcuse o sforţare, să-mi demonstreze un fragment de tragedie. Îmi spusese, în limbaj specific, că dacă iarna nu se desmorţeşte, vor fi siliţi să-şi roadă curelele de la cingătoare.
Când se supără oamenii tăcuți
Din momentul în care pătrunzi în Ţara Oaşului, urechile trebue să se deprindă cu o ameninţare des repetată aici.
,,Oțâr de spintecătură...”
Recomandările noastre
