Culisele promulgării Constituției din 1923. Bătaie ca în filme între opoziție și putere

Culisele promulgării Constituției din 1923. Bătaie ca în filme între opoziție și putere

Sfârşitul conflictului mondial a dus la apariţia unei realităţi pe care liderii politici nu o prevăzuseră. La Consiliul de Coroană din 14/27 august 1916 s-a decis intrarea în război de partea Antantei, cu scopul clar de a obţine beneficii teritoriale în detrimentul Austro-Ungariei.

 Însă prăbuşirea dinastiei Romanov în Rusia, instabilitatea guvernării Kerenski şi decizia puterii bolşevice de a semna Tratatul de la Brest- Litovsk în martie 1918 ( urmată de un război civil „încâlcit”, cu multe forţe implicate ) a creat o situaţie favorabilă pentru România, Sfatul Ţării de la Chişinău votând cu o majoritate confortabilă actul Unirii.

Drepturile minorităților naționale

Dispariţia Imperiului Austro- Ungar a încheiat procesul început în luna martie, Transilvania şi Bucovina alăturându- se Basarabiei în cadrul statului român. Provinciile alipite aveau o populaţie şi un teritoriu mai mari decât cele ale Vechiului Regat, extinderea prevederilor constituţionale din 1866 şi asupra noilor regiuni nefiind fezabilă, din moment ce acestea nu au participat în niciun fel la elaborarea Constituţiei din 1866. Mai trebuiau avute în vedere armonizarea legislaţiei ( diferită în provinciile unite, abia în a doua jumătate a anilor ’30 s-a ajuns la o relativă coerenţă ) şi punerea în practică a angajamentelor pe care România şi le-a asumat faţă de Marile Puteri în privinţa garantării şi ocrotirii drepturilor minorităţilor naţionale.

Ne puteți urmări și pe Google News

Criza politică și socială

În primii ani după Marele Război nu s-a reuşit adoptarea unei noi Constituţii ( de fapt vorbim de o revizuire masivă, nu de adoptarea unei noi legi fundamentale, majoritatea prevederilor din 1866 fiind păstrată în documentul votat în 1923 ) România trecând printr-o perioadă dificilă din punct de vedere politic şi social – războiul cu regimul comunist al lui Bela Kuhn, acţiunile grupărilor ilegale de extremă-stânga în Basarabia şi nu numai, numeroasele greve ale muncitorilor etc. Instabilitatea s-a resimţit şi la nivel executiv, România fiind condusă de mai multe guverne într-un timp destul de scurt, trei dintre ele având în frunte generali – Constantin Coandă, Arthur Văitoianu şi Alexandru Averescu. Abia odată cu instalarea Cabinetului Brătianu în ianuarie 1922 s-a pus capăt tranziţiei haotice.

Adunarea Naţională Constituantă

Alegerile organizate în perioada imediat următoare au fost câştigate lejer de naţional-liberali, ţărăniştii lui Ion Mihalache, naţionalii lui Iuliu Maniu şi averescanii adunând împreună mai puţin de 100 de mandate parlamentare. Scrutinul a avut şi o miză suplimentară, anume desemnarea reprezentanţilor care „să dea (...) aşezământul constituţional pe care România Întregită îl aşteaptă.” Astfel că Adunarea Naţională Ordinară a fost transformată în Adunare Naţională Constituantă. Din nefericire, luptele politice au aruncat o umbră asupra unui act care ar fi trebuit să legitimeze transformările majore apărute după 1918, un moment de sărbătoare, un prim pas pe drumul consolidării naţionale.

FOTO: Ionel Brătianu

Orgoliile partidelor

Toate partidele erau de acord cu necesitatea unei noi Constituţii, dar fiecare parte dorea să-şi impună punctul de vedere, propriul univers ideatic în ceea ce priveşte structura politică, economică şi socială. Liberalii erau adepţii naţionalizării bogăţiilor subsolului, „numai statul va putea dispune de punerea în valoare a factorilor sociali şi economici, ce interesează viaţa întregii comunităţi, ca bogăţiile subsolului, generatorii de energie, monopolurile de interes general.”1

Țărăniștii puneau accentul pe „supremația legii”

Naţionalii erau atenţi la „dreptatea socială, sub care înţelegem mulţumirea cetăţenilor, în special din consideraţiuni economice” şi „datoria sfântă” de a se îngriji „prin toate mijloacele care ne stau la dispoziţie de o educaţie politică a cetăţenilor.”2 Ţărăniştii puneau accentul pe „supremaţia legii” şi posibilitatea ca „oricare cetăţean (...) să cheme la răspundere civilă sau penală, în faţa instanţelor judecătoreşti ordinare, pe orice agent al puterii publice pentru actele lui ilegale.”3 De asemenea, aceştia erau favorabili sistemului unicameral, care „a fost în tradiţiile noastre constituţionale (...) până la Statutul din 1864.” Într-un final, proiectul P.N.L.-ului de Constituţie sau „ukazul dictaturii” cum a fost numit de presa antiliberală ( aceştia şi-au consolidat forţele în acea lună, Partidul Ţărănesc Independent din Basarabia – facţiunea Inculeţ – şi Partidul Democrat al Unirii din Bucovina – aripa Ion Nistor – fuzionând cu Partidul Liberal din Vechiul Regat ) este depus pe 26 ianuarie 1923.

Semnarea acordului

Opoziţia reacţionează imediat prin citirea unei declaraţii în care nu recunoaşte legalitatea Corpurilor Legiuitoare. Fiind „ieşite din din lovitură de stat, din fraudă şi violenţe, ele nu reprezintă voinţa naţională şi nu au îndreptăţirea şi nici autoritatea morală de a lua hotărâri sau a legifera. Ele nu sunt decât întruparea celui mai desăvârşit autocratism ministerial.”4 Pentru a-şi coordona mai Partidele Naţional şi Ţărănesc semnează un acord de colaborare pe 3 martie, scopul principal al înţelegerii „este combaterea şi zădărnicirea încercării guvernului liberal de-a impune ţării, prin actualele Corpuri Legiuitoare, noua Constituţie, şi căderea guvernului liberal.”5 Acordul a fost primit cu satisfacţie de adversarii lui Brătianu, care văd în acesta „o rază de speranţă.”

O ședință cu scântei

O săptămână mai târziu încep discuţiile la proiect. În şedinţa din 10 martie se ajunge la violenţe în incinta Parlamentului. Un deputat liberal, „cu o neînchipuită ferocitate, a început să-l lovească” pe Mihai Popovici. Fruntaşul ardelean nu se lasă intimidat şi ripostează, aplicându-i „lichelei o corecţiune înfricoşătoare...l-a înşfăcat de gât, sugrumându-l cu propria-i cravată (...) apoi l-a ridicat şi l-a plesnit peste obraji. Apoi i-a ciocănit capul de pupitru. Şi, în sfârşit, l-a zvârlit, pe jumătate leşinat, peste băncile centrului.”7 Bătaia se generalizează „între deputaţii opoziţiei şi ai majorităţii.” Mici încăierări au loc şi pe hol sau la bufetul Camerei.

Lupta continuă

Şase zile mai târziu are loc o nouă scenă reprobabilă. Un deputat al opoziţiei este lovit „puternic cu pumnul în obraz” în timp ce era „cu amândouă braţele paralizate şi strâns ţinut de chestori.” Paradoxal, cei vizaţi sunt parlamentarii ţărănişti şi naţionali. Zeci dintre ei sunt suspendaţi, inclusiv Virgil Madgearu, care a fost sancţionat pentru că l-ar fi făcut „şarlatan” pe ministrul de Finanţe Vintilă Brătianu. Pe 18 martie se convoacă o mare adunare a opoziţiei în sala Dacia.

„Țara nu-i moșia nimănui”

Principalii lideri politici ţin discursuri de mobilizare a oamenilor. Alexandru Vaida-Voevod „declară că după jugul unguresc a venit jugul brătienist care întrebuinţează armata pentru a apăra hoţii de urne.” Iuliu Maniu le spune celor prezenţi că prima lor datorie „este să înlăture acest guvern incapabil.” Cel mai dur a fost Ion Mihalache. Acesta l-a avertizat pe Regele Ferdinand că „nu poate da guvernul ţării în arendă cui vrea şi când vrea. Ţara nu-i moşia nimănui, nici chiar a Majestăţii Sale Regelui. N-am luptat noi să-i aducem lui Brătianu încă 17 milioane de robi în loc de 7 câţi avea înainte de război.”8

„Urlete de animale necuvântătoare”

După discursurile liderilor politici, manifestanţii sunt întâmpinaţi de soldaţi, care încearcă să-i împrăştie, câţiva dintre ei fiind răniţi. Sunt folosite şi tunurile cu apă, iar la un moment dat se trag şi câteva focuri de armă. Între timp, liberalii îşi apără proiectul de modificare a Constituţiei şi îi atacă pe ţărănişti şi naţional-ardeleni, ale căror „gesturi de saltimbanci” şi „urlete de animale necuvântătoare sunt o ruşine şi o scădere a intelectualităţii.”

„Conflict deschis între Rege și națiune”

Gravitatea momentului este accentuată de aprobarea regală, guvernul Brătianu provocând „un conflict deschis între Rege şi Naţiune, menit să arunce Ţara în lupte sfâşietoare, răsturnând ordinea de drept şi săpând temelia consolidării naţionale.” Astfel că Partidele Ţărănesc şi Naţional „consideră această Constituţie fără putere de a lega voinţa cetăţenilor, fără putere de lege şi de drept nulă!”11 Cuvintele mari şi luptele date în 1923 vor fi uitate în următorii ani. Naţional- ţărăniştii vor guverna folosindu-se de prevederile constituţionale atât de criticate. Mai mult decât atât, în perioada 1938-1947, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache vor apăra Constituţia din 29 martie cu aceeaşi determinare cu care au atacat-o în 1923. O dovadă că, dincolo de anumite principii mai mult sau mai puţin evidente, o parte a mizei a implicat raţiuni de partid.

Ferdinand și „guvernul criminal”

Partizanii lui Ionel Brătianu nu-şi fac griji în privinţa protestelor de amploare organizate în Bucureşti şi în alte oraşe ale ţării, „agitaţiile anarhice şi demagogice ale unora, ca şi zvârcolirile de muribunzi ale altora nu vor împiedica România să-şi dea o Constituţie.”9 Opoziţia încearcă pentru ultima oară să pună presiune pe Rege. La o întrunire din 25 martie, Iuliu Maniu îi transmite Suveranului că „Ţara este în pericol de a se dezagrega sufleteşte prin impunerea jugului unui sistem de guvernare anticonstituţională, antidemocratică, antiparlamentară.” Ca de obicei, Ion Mihalache nu dă dovadă de aceeaşi precauţie şi îl acuză pe Regele Ferdinand că este „direct şi personal solidar cu clica liberală”, cerându-i să „nu-şi pună semnătura pe opera unui guvern criminal.”

FOTO: Regele Ferdinand

„Majoritatea se ține vitează”

A doua zi, revizuirea Constituţiei primeşte votul a 247 de deputaţi. S-au mai înregistrat 8 voturi contra şi 2 abţineri. Într- o ultimă tentativă de a împiedica adoptarea, opoziţia foloseşte gaze lacrimogene. Totuşi, „majoritatea se ţine vitează”, în ciuda „mirosului de fosfor care se răspândeşte în sală”10 şi încheie cu bine procesul de vot. Pe 27 martie este rândul Senatului să aprobe proiectul legii fundamentale cu 137 de voturi pentru, 2 contra şi 2 abţineri. Regele Ferdinand semnează legea pe 28 martie, iar a doua zi aceasta este publicată în Monitorul Oficial. Ca un gest simbolic, Ion Mihalache citeşte în plenul Parlamentului declaraţia Opoziţiei Unite, considerând „acest act abuziv ca o emanaţie a concepţiei absolutiste a puterii executive, fără consultarea voinţei populare.”