Este prima știre din jurnalul de la ora 20: în urma evacuării unei tabere de rromi la Ivry, în suburbia Parisului, tot orașul a fost infestat de șobolani. Locuitorii au chemat televiziunile ca să le arate cadavrele umflate, înșirate pe bordura trotuarelor, sub casă scărilor, pe alei și în parcuri. Mulți însă au supraviețuit și urcă pe gurile de aerisire, uneori până în apartamente. Ivry este un oraș muncitoresc, cu străzi care se numesc încă „Lenin” sau „Gagarin” și cu primar comunist, dar înfrățirea între popoare pare să fi depășit limitele admisibile.

Nu este un caz izolat. Evacuați azi, rromii se reinstalează mâine, câțiva metri mai încolo, pe teritoriul altei comune. Asociațiile încearcă disperate să îi ajute: în zorii zilei li se livrează cafea caldă și ceva mai solid de înghițit, unii le aduc haine sau mobilier desperechiat, alții se luptă să le școlarizeze copiii… Rata de integrare este de, probabil, 1 la sută. Au fost cazuri în care localnicii, excedați de mirosuri, de mizerie și de infracționalitate au dat foc taberelor înainte chiar ca rromii să fie evacuați.

Imaginație fără limite

Nu e zi de la Dumnezeu să nu apară măcar un reportaj sau o știre, pe cel puțin o media în Franța, referitoare la acest flagel. În urmă cu două trei luni, funcționarii de la Turnul Eiffel au intrat în grevă, iar turnul a fost închis publicului cu amenințarea ca accesul să fie suprimat definitiv. În cauză: hoții care profită de naivitatea turiștilor pentru a le goli buzunarele. În ghidurile pentru turiștii japonezi „les picpokets” sunt menționați în clar după experiențe nefaste, când oamenii au rămas fără un șfanț și fără acte. Angajații de la Turnul Eiffel s-au plâns că sunt urmăriți seara de șefii de bandă care îi amenință cu moartea, pentru că au încercat să îi izgonească din perimetru. Efectivele polițienești au fost așadar dublate, dar imaginația concetățenilor noștri este fără limite.

Am întâlnit la Montpellier, în plin centrul orașului, grupuri de tineri dichisiți, corect îmbrăcați care se înghesuiau în turiști cu așa-zise liste de susținere pentru „refugiații sirieni”, doar că indivizii vorbeau între ei românește. Tehnica este utilizată și în Paris și, presupun, prin alte orașe pe unde mișună turiștii, pentru că localnicii s-au fript deja și sunt mai greu de păcălit.


FOTO: Femeile cerșesc la colț de stradă, bărbații lor cântă la metrou



„S’îl vous plaît madame”

Activitatea de baza este însă cerșitul. Nu există colț de stradă, stație de metrou în care să nu fie instalată câte o femeie cu poale largi și paharul de plastic alături, însoțit de câte o inscripție scrijelită în franceză care spune că-i e foame are 5 copii acasă. „S’îl vous plaît madame, s’îl vous plaît monsieur… ”. Pe Champs Elysée, la Louvre, în față Palais Royale, obrazul orașului a devenit purulent.

Bărbații, în general, „cânta” prin metrouri. Nu e ramă de metrou – și în perioadele de vârf nu e vagon de metrou – în care să nu scârție câte unul, mai mult sau mai puțin fals. Acum, în perioada de vacanță, „locurile” de cerșit sunt adesea închiriate altora, pe baza unei ierarhii prestabilite…La ora la care se scot tomberoanele cu gunoi, în haită sau izolat, scormonesc și aruncă resturile în stradă: între gardienii imobilelor și „atacatori” e un război continuu

Reprezentantul Internelor la Paris doarme!

Ambasada, excedată, a renunțat să mai vocifereze. Într-o vreme, reportajele despre „români” se mai răriseră în urmă intervențiilor diplomatice, dar de câțiva ani buni nimeni nu se mai omoară cu firea. Există un reprezentant al MI detașat la Paris, post înființat pe vremea guvernului Năstase, însă informațiile sunt imposibil de obținut, ca și cum dacă bagi gunoiul sub preș, gunoiul a dispărut.

Nu va faceți iluzii, cei mai mulți dintre francezi nu fac nici o distincție între „rromi” și „rromâni”. Pe de o parte pentru că rromii sunt totuși cetățeni români cu pașaport românesc, pe de altă pentru că numele pe care și l-au luat pretează la confuzie chiar și în capul cuiva informat, și vorbesc aici chiar de jurnaliști.


FOTO: O altă cerșetoare, în așteptarea unui francez milos



Și totuși, deși par fără număr și răsar ca ciupercile după ploaie în ciuda evacuărilor repetate, cei despre care v-am vorbit reprezintă o infimă minoritate a românilor din Franța. Greu de precizat un număr total pentru că Franța interzice statisticile etnice, însă este vorba despre multe sute de mii, răspândiți în tot Hexagonul până în colțurile cele mai îndepărtate. Insist supra acestui lucru pentru că, dacă tot ne-am apucat să vorbim despre problemele cu care se confruntă românii din Diaspora, cred că ați înțeles, aceasta este de departe cea mai importantă doar că, desigur, ea nu aduce voturi…Și în comparație cu această imagine dezastruoasă a României în Europa, care creează probleme zi de zi milioanelor de români care muncesc pe rupte, aceea a celor câteva zeci de mii care nu apucă să voteze o dată la 5 ani mi se pare derizorie. Există țări democratice în care, pentru a vota, trebuie să te afli în interiorul granițelor…

Comparația cu Albania

Momentul în care m-am simțit cel mai profund rănită nu a fost acela în care un umorist de doi lei ne-a luat în derâdere, nu ! A fost un tweet în timpul Eurovision, după prestația Albaniei: „Respect! Este țara cea mai săracă din Europa, dar cetățenii ei nu vin să cerșească pe străzile noastre”. Rănită mai ales pentru că știu cât de greu muncesc românii în Franța și cât de puține drepturi au. O să întâlniți în toate straturile sociale. Sunt medici – cu miile – despre care am să vă vorbesc cu altă ocazie. Asistentele, informaticienii, tinerii care se agață de câte un stagiu ca să rămână pe la diverse societăți și unde fac o muncă remarcabilă.

„Vrei să citești?”„Nu, Madame, eu am venit aici să muncesc”

Am să vă vorbesc azi despre cei care au plecat de acasă cu desaga în spinare. Femeile fac menajul pe la familiile înstărite, fără carte de muncă și deci, fără securitate socială și în viitor fără pensie. Nu 35 de ore pe săptămână cum prevede legea franceză, ci câte 50-60 de ore. Bărbații, cei mai mulți, în construcții. Unii dintre ei se pot laudă cu reușite pentru că cei mai mulți își creează propria societate și ies pe șantier fie viscol, fie caniculă. Cei mai mulți însă sunt la mâna patronului, care nu îi tratează neapărat așa cum ar trata un nativ.

S.B. se apropie de pensie. Este în Franța de 15 ani, dar nu i-a dat prin cap să ceară naționalitatea. În primii ani a făcut menajul alergând de la un capăt la altul al Parisului pentru câte 20€. În urmă cu 3 ani a zis că l-a prins pe Dumnezeu de picior: i s-a oferit să se ocupe de o femeie în vârstă pentru care copiii nu mai aveau timp. Doar că „afacerea” s-a dovedit înșelătoare și „serviciul”, 24h/24 : ziua menaj, bucătărie, pampers…Noaptea, întreruptă din două în două ore de urletele bolnavei. Vacanță care i s-a „oferit” la castelul de la țară al familiei s-a dovedit ocazia de a servi 5 familii venite cu copii la aer curat, pe lângă datoria contractuală față de bătrână.

A cedat fizic și a luat o pauză înainte de a cădea într-o altă capcană: i s-a oferit să se ocupe de cei 5 copiii ai unei familii. Amabilă, patroana a întrebat-o ce vrea să facă în orele când copiii dorm. „Vrei să citești ?”. „Nu, Madame”, i-a spus, „eu am venit aici să lucrez”. Așa că a fost trimisă în subsol la călcat, pe canicula de 40 de grade de săptămânile trecute…

L.N. nu are încă 30 de ani. A ajuns în Franța la 18 ani, urmându-și soțul care lucrează în construcții. Se descurcă bine, muncește pe brânci pe la casele altora și între timp șiau cumpărat chiar și o căsuța în periferiile Parisului, pe care au renovat-o cu mâinile lor. Are doi copii, în primii ani de școală. Nici unul nu vorbește românește pentru că își petrec la școală cea mai mare parte din zi (de la 9 la 5), iar părinții își spun că la urma urmei, e mai bine. E cazul a mii de copii deznaționalizați. Cei care se nasc în Franța sau vin aici de mici se rup aproape complet de țară, de limbă și de tradiții. Cele 3 milioane de români din afară granițelor nu vor mai există în generația viitoare.

Covrigăria Mihaelei din Nisa

Am avut surpriza, la Nisa, să văd mare într-o vitrină „Covrigărie”. E un magazin românesc. La fel că la cele din Paris, marfă este importată sută la sută din România: mici, cârnăciori oltenești, salam de Sibiu, bere Ursus, piept ardelenesc…

Patroana, Mihaela Samoilă Brătucu, face parte din „vechea” imigrație. A ajuns în Franța în 1982, cu o diplomă de filologie în buzunar: „Credeam că o să-mi găsesc de lucru după diplomă mea, doar că aici nu te așteaptă nimeni cu brațele deschise !”.


FOTO: E greu de spus câți români sunt



Așa că s-a angajat serveusa într-un restaurant, apoi „femme de chambre” întrun hotel înainte de a-și deschide propia afacere. Copiii au crescut, unul este inginer, celălalt artist plastic. Îmi vorbește cu amărăciune despre cum s-a degradat imaginea românilor în Franța. În Nisa și împrejurimi, după spusele ei, sunt vreo 30 000: „I-am spus vecinului meu: de-acu’ trebuie să înveți tu românește dacă vrei să mai ai clienți ! ”. Străzile Nisei s-au umplut și ele de cerșetori, „dacă spui că ești român lumea se uită urat, ei cred că toți suntem că ăștia care umplu străzile”.

Și totuși, la Nisa s-a creat chiar o asociație a medicilor, dovadă a faptului că românii se regăsesc în toate straturile sociale, însă imaginea pe care omul de rând o are în față ochilor de fiecare dată când iese din casă, aceea a cersetorului, câștigă în față discreției celor mulți.

E greu de spus câți români sunt

Cum spuneam, în Franța statisticile etnice sunt interzise, deci e greu de spus câți români sunt aici, dar evaluări neoficiale vorbesc despre aproape un million. Unii au trecut granițele dinspre Italia sau Spania când condițiile s-au înăsprit acolo și, mai ales, când criză a făcut viață mai dificilă. Nu va lăsați înșelați de manifestările gălăgioase ale „româncelor din Londra” sau Bruxelles. Milioanele de români din Diaspora nu se ocupă cu scrisorile deschise. Și, din păcate, cei mai mulți nu se vor întoarce niciodată acasă.

Te-ar putea interesa și: