Dacă personajele din "Liceenii", "Liceenii rock’n’roll" şi restul seriei ar îmbătrâni cu un an la fiecare difuzare a lor la posturile TV – aparent de cel puţin două ori pe lună –, atunci în acest week-end Oana Sârbu şi Ştefan Bănică jr n-ar fi fost nimic mai mult decât nişte mumii care s-ar fi plimbat pe holurile liceului cu bandajele atârnând, iar piesa "rock’n’roll" ar fi fost doar o răguşeală venită din gâturile lor uscate.
Oricât de nepreţuit ar fi momentul în care profesoara Isoscel, alias minunata Tamara Buciuceanu dă o demonstraţie sprintenă de dans, filmul a fost difuzat de prea multe ori ca să-i mai încânte şi pe cei mai înfocaţi fani.
Nici măcar promisiunea scenei de sex inconfortabile postrevoluţionare între cei doi protagonişti nu rezistă testului timpului, în timp ce nostalgia s-a tocit atât de mult, încât e plină de găuri.
"Liceenii" nu e singurul film repetat la nesfârşit pe micile noastre ecrane în weekend, atunci când ai zice, în mod eronat, că oferta ar trebui să fie mai puternică. Duminică seară l-am văzut din nou – pentru a câta oară? – pe Bruce Willis, în "Ultimul samaritean", unul dintre nenumăratele filme ale sale concepute pe post de clone la "Greu de ucis". Sau sâmbătă a apărut "Solo", un alt membru al genului împuşcături-şi-urmăriri-de-maşini, care nici măcar nu beneficiază de prezenţa lui Willis.
Anumite filme nu merită să aibă o viaţă atât de îndelungată. Asta pe când pelicule mult mai interesante, chiar de acţiune, chiar comerciale, nu-şi găsesc nici măcar o dată – darmite de 1.000 de ori – drumul către micile ecrane.