Un editorial excepțional de Drieu Godefredi, doctor în filosofie la Sorbona, pentru Gatestone Institute.

În privința imigrației, a „dezvoltării durabile” și a altor multe chestiuni, convergența între Europa Centrală și Statele Unite este astăzi la fel de evidentă ca divorțul dintre Europa Centrală și Europa Occidentală.

Harta politică a Europei se schimbă. Douăzeci și trei din cele douăzeci și opt de guverne din UE se sprijină pe majorități parlamentare „de dreapta”. Aproape peste tot, Stânga este în derută.

Un lucru valabil mai ales în Europa Centrală. Viitorul cancelar austriac, Sebastian Kurz, a câștigat recent alegerile cu un program drastic opus politicii europene privind imigrația și se pregătește să formeze o majoritate cu FPO, formațiune care își datorează succesul aceleiași teme.

În Cehia, partidele de dreapta dețin 157 din cele 200 de locuri din Parlament, iar miliardarul Andrej Babis – „Trump al Cehiei” – va deveni viitorul prim-ministru.

Una peste alta, țările grupului numit de la Vișegrad – Cehia, Ungaria, Polonia și într-o măsură mai mică Slovacia – plus Austria au votat pentru majoritățile cele mai de dreapta din Europa ultimilor 30 de ani, când Margaret Thatcher părăsea puterea în Marea Britanie (1990).

Aceste popoare și partide au mai multe în comun – valori, priorități, viziune asupra lumii – cu dreapta americană decât cu dreapta Europei Occidentale, mai centristă și în mod tradițional apropiată valorilor egalitariste de stânga.

A susține – așa cum o face cu regularitate premierul ungar Viktor Orban – că Europa Centrală nu dorește refugiați musulmani pentru că nu vrea ca, mâine, străzile lor să arate la fel cu cele din Paris, Bruxelles sau Londra, este „trumpesc” și cu totul inaccceptabil în Europa Occidentală.

Dacă analizăm subiectele de dezbinare, constatăm că aceste divergențe nu sunt unele marginale sau temporare, așteptând noi evaluări.

Viziunea Europei Centrale asupra lumii pare ireconciliabilă cu cea pe care o are Europa Occidentală. Să luăm două exemple: imigrația și „dezvoltarea durabilă”.

Elitele conducătorare din Europa de vest nu aderă, în practică, doar la ideologia „no border”: ele resping orice viziune divergentă, catalogând-o ca ignorantă, discriminatorie, rasistă.

Însăși cancelara Merkel a recunoscut că multiculturalismul, în vogă în Europa ultimilor 30 de ani, este un eșec usturător.

Cercetările sociologice arată că un număr semnificativ de musulmani sunt fundamentaliști, iar mii de tineri europeni musulmani au plecat să se înroleze în ISIS. Cu toate acestea, Bruxelles-ul și Berlinul vor să impună și celorlalte țări europene să apuce pe același drum.

Când știm că, în virtutea dreptului european – Tratatul de la Dublin – țările Europei Centrale au obligația să primească cotele de refugiați sosiți în Grecia și Italia, în uriașa lor majoritate musulmani, înțelegem amploarea problemei Uniunii Europene.

Trebuie de asemenea notat că Comisia pentru Libertăți din Parlamentul European a adopta recent un „draft” care întărește această obligație, stipulând că de acum refugiații vor fi repartizați între toate țările UE chiar de la sosirea lor pe teritoriul unuia dintre membri. Acest „draft” nu are nici o șansă să fie acceptat de țările Europei Centrale.

Mai „moderată”, Comisia Europeană propune menținerea regulii Tratatului de la Dublin, dar înăsprește mecanismele de pedepsire pentru statele „recalcitrante”, prevăzând un fel de amendă administrativă de 250.000 de euro pe cap de refugiat refuzat!!! Pentru o mie de refugiați refuzați, ajungem la deja la 250 de milioane de euro. (Ceea ce poate părea surprinzător pentru UE, care susține că refugiații sunt o binefacere pentru economie!)

Evident, toată lumea este de acord, teoretic, că toți candidații la azil, a căror cerere este refuzată, trebuie îndepărtați de pe teritoriul european. Ceea ce, din păcate, nu înseamnă nimic, dat fiind că cele două „surori infernale”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a UE, au știut să facă în așa fel încât, verdict după verdict, este virtual imposibil să repatriezi un „refugiat„ după ce solicitarea sa de azil este respinsă: este interzisă repatrierea colectivă, este interzisă repatrierea dacă țara de origine nu este o democrație idilică, este interzisă repatrierea în timpul apelului, este interzisă repatrierea dacă invidividul are o problemă medicală oarecare.

Dacă sistemul american de justiție în domeniul imigrației este, pentru a-l cita pe Donald Trump, „o glumă”, sistemul european este „o glumă monumentală”.

„Repatrierea a 250.000 de solicitanți de azi respinși este cvasi-imposibilă”, se plângea recent Horst Seehofer, ministrul-președinte al Bavariei și aliat reticent cu Merkel în ultima coaliție. „Chestiunea repatrierii este o mare iluzie în Germania. Este virtual imposibil să expulzezi imigranții o dată ce se află în țară. Se depun masiv plângeri în tribunale. În majoritatea cazurilor, nu există documente și fără documente țara de origine nu își primește cetățeanul. În alte cazuril lipsește cutare sau cutare document medical.”

La rândul ei, Europa Centrală a declarat că nu are nici o intenție să ia parte la falimentul grotesc al „frontierelor deschise” și al multiculturalismului forțat al Europei Occidentale.

Un alt măr al discordiei este „dezvoltarea durabilă”. Autodeclarându-se ghid moral al planetei, Europa se dorește exemplară și în domeniul ecologiei. Trecutul aparține energiilor fosile, viitorul aparține energiilor refolosibile: vântul și soarele („frații noștri”, cum scria Papa Francisc în recenta sa enciclică „Laudato Si”).

Tranziția energetică – care este în mod esențial una electrică – a luat în Europa proporții gigantice. Din cauza Energiewende, o gospodărie germană medie plătește electricitatea de trei ori mai mult decât în Statele Unite.

Franța, care de decenii își datorează singurul său avantaj competitiv parcului său nuclear, a decis să-și reducă proporția energiei nucleare în în producția sa de electricitate de la 75% la 50%.

Guvernul federal belgian a decis închiderea celor șapte centrale nucleare ale sale până în 2025. Adică în opt ani! Interesant este că nimeni, în acest moment, nu știe cu ce vor fi înlocuite aceste centrale. Există două opțiuni: fie cu centrale pe gaz, fie acoperirea totală a teritoriului și a mării teritoriale cu centrale eoliene.

Centralele pe gaz sunt de neconceput, deoarece ar produce CO2, lucru care nu se întâmplă cu centralele nucleare. Rămâne energia eoliană: dacă aceasta va fi soluția aleasă, energia electrică va ajunge în Belgia de două ori mai scumpă decât este în prezent. Sute de mii de gospodării vor fi condamnate la sărăcie, așa cum este deja cazul în Germania.

Întregul concept al „tranziției energetice” se întemeiază pe știința GIEC, grupul de experți ai ONU în problema climei, care explică raport după raport că Pământul se încălzește din cauza emisiilor umane de CO2.

Politicienii europeni se uită la GIEC ca la o instituție științifică, iar GIEC însuși se definește ca atare. În realitate, este vorba de un organism pur politic și ideologic. Din punct de vedere al alcătuirii, al competențelor și al funcționării, nu există nici cea mai mică urmă de științificitate în structura GIEC.

Totuși, când GIEC publică câte un raport, pentru Europa e ca și când Știința însăși ar fi vorbit. Iar în numele acestei „științe” politicienii europeni aplică populațiilor lor mii de miliarde de noi taxe, înălțând piramide de reglementări și interdicții care normează până la detaliile cele mai intime viețile indivizilor.

Aceleași elite vest-europene au stipulat în Acordul de la Paris (2015) că de acum încolo Occidentul va finanța nu doar propria sa tranziție energetică, ci și pe cea a restului lumii (inclusiv China!) – prin intermediul unui „Fond verde” de 100 de miliarde de euro pe an!!!

Pe 1 iunie 2017, președintele american declara pe peluza Casei Albe că este de ajuns. Europenii vor să construiască socialismul mondial în numele „științei”? Perfect! Dar, nu, mulțumim, noi americanii nu suntem interesați.

În Europa, această decizie l-a transformat pe președintele american în Răul Absolut – până atunci era privit ca un bufon. Este un lucru comun în cele mai înalte sfere politice europene să-l înjure public pe președintele statului care rămâne totuși principalul aliat al Europei.

Astfel, expertul belgian Damien Ernst, atașat la un cabinet ministerial, scria recent în legătură cu președintele Statelor Unite: „Este un terorist al climatului. Milioane de oameni vor muri din cauza lui”, după ce președintele american anunța entuziast o creștere cu 7,5% a producției americane de cărbune.

Răul absolut în Europa Occidentală, însă erou în Europa Centrală. De ani de zile, țările Europei Centrale încearcă să exprime și o altă opinie în domeniul ecologiei. Încă în perioada de refacere după 50 de ani de comunism, ele nu văd nici un motiv rațional pentru a renunța la energia lor ieftină pentru energia mai scumpă a planetei, fără nici cel mai mic impact „măsurabil” asupra climatului.

Înainte de Trump, se simțeau singuri în fața ascendentului economic (și moral) al Germaniei. Din 8 noiembrie, ei știu că nu mai sunt singuri.

Bineînțeles că presa îl consideră pe Trump o anomalie cosmică. Ea speră că după Trump Statele Untie se vor întoarce la ceea ce este probabil cea mai mare escrocherie din istorie: Acordul de la Paris.

Însă această speranță este wishful thinking. Climatul și energia sunt probabil singurele subiecte în care acordul dintre Trump și Republicani este perfect din 2015 încoace. Ieșirea Statelor Unite din Acordul de la Paris nu este actul izolat al unui lunatic, este doar o decizie între alte o sumedenie de inițiative, parlamentare și prezidențiale, care merg toate într-un singut sens: cel al unei politici energetice moderate, care nu exclude nici energiile fosile, nici pe cele nucleare, nici pe cele refolosibile, cu condiția ca acestea să fie raționale din punct de vedere economic.

Dacă tendința actuală continuă, peste zece ani, energia electrică americană va fi de patru până la opt ori mai ieftină decât energia electrică vest-europeană. Și aceasta, fără ironie, în numele „dezvoltării durabile”. Nici o ideologie nu poate supraviețui unor astfel de realități: este doar o chestiune de timp.

În privința imigrației în masă, a mediului înconjurător, ca în atâtea alte subiecte – valorile familiale, teoria „genului” – ruptura dintre Europa Occidentală și Europa Orientală a luat proporții de abis, agravată de aroganța elitelor UE, convinse de superioritatea lor morală.

Uniunea Europeană nu mai are nimic dintr-o „uniune”, iar convergența dintre Europa Centrală și Statele Unite ale Americii este un fapt geopolitic nou și masiv.

Te-ar putea interesa și: