ANDREI CRĂCIUN: "Cine a avut ochi să vadă deja a înţeles."
Euro 2008 se mută de azi în istorie. În urmă rămâne o mărturie completă despre câteva lucruri esenţiale. Când Bölöni a spus că „poporul român nu este din naştere curajos, îi lipseşte ambiţia şi se mulţumeşte cu puţin“ şi că asta se vede în jocul naţionalei ne-am băşicat şi l-am trimis rapid la studii de genetică. I-am dat cu ADN-ul peste nas: nu putem fi toţi în doar câteva feluri şi alea naşpa, pentru că fiecare dintre noi are milioane de atribute. Dovedit ştiinţific.
Pe terenurile din Elveţia şi Austria s-a văzut altceva. Au fost acolo câteva oglinzi în care şaisprezece feluri de a fi s-au expus limpede. Pentru că fotbalul a încetat de mult să mai fie un joc şi este mai mult decât industrie.
Pasiunile pe care le stârneşte au două explicaţii de fond. Prima este esenţa sa democratică. Gratuitatea care îl face accesibil şi copiilor din favele. Mai ales lor. Fotbalul chiar este pentru toţi. A doua este că atunci când ajung în tricoul unei naţionale, fotbaliştii încetează să mai fie simpli sportivi. Devin soldaţii războaielor nedeclarate, dar ştiute. Meciurile de fotbal interţări asta sunt: nişte războaie fără (mulţi) morţi, fără muniţie, cu imnuri şi steaguri şi tone de onoare puse la bătaie.
Pasă lungă înapoi în timp: 1867, interviu în ziarul „Glasul“ cu romancierul Fiodor Mihailovici Dostoievski. „E o prostie să crezi că oamenii merg la război ca să moară. Nu. Ei merg la război ca să se jertfească pentru patrie. Merg ca să ajungă eroi. Asta deja e altceva“. Lumea a trecut prin foarte rău şi s-a schimbat în mai bine. Acum, tinerii băieţi nu mai pleacă la război ca să ajungă eroi. Pleacă la fotbal.
Şi atunci, cum arată declaraţia de mândrie a echipei naţionale de fotbal a României, semnată pe furiş la Zürich şi în genunchi la Berna? Cum ne ducem noi războaiele şi pacea? Cu infinită temporizare, cu multe pase înapoi şi puţini paşi înainte? Cu teamă? Aşteptând fluierul final cu o singură grijă, ca a copiilor plecaţi la furat de cireşe - să nu ne-o luăm rău pe cocoaşă?
Germania şi Spania joacă finala. Nu pentru că au fost cele mai bune echipe de la turneu („bunul“ şi „prostul“ sunt noţiuni îngrozitor de relative). Ci pentru că şi-au gestionat cel mai inteligent resursele. Turcia şi Rusia au fost echipele zadarnic de frumoase din vara asta. Turcii au atacat cu furie, cu disperare, au dus dorinţa de victorie dincolo de marginile raţionalului. Ei au fost nebunii care şi-au lăsat pe drum plămânii şi norocul (amănuntul ignorat şi decisiv din fiecare zi a vieţii noastre). Rusia a vrut ceea ce vrea de la Petru cel Mare încoace: să (se) revoluţioneze, să schimbe totul. Definitiv. Şi pentru asta ruşii suferă, cumpără. Ce e mai bun. În fotbalul de azi ce e mai bun şi disponibil se numeşte Guus Hiddink. Rusia a vrut, cum a vrut mereu, să cucerească mai mult decât poate gestiona. Şi noi am pariat degeaba pe turci şi pe ruşi, pentru că ne-am văzut toate complexele scuturate energic. Am văzut tăria de a-ţi privi cu mândrie adversarii în ochi şi am crezut că doar dăruirea poate da cu capul de pereţi un sistem funcţional. Nemţesc, spaniol, nu mai contează. Cine a avut ochi să vadă deja a înţeles.