În Copileţ, un cătun de munte din judeţul Hunedoara, Crăciunul şi Anul Nou se petrec la lumina lămpii, cu sarmale şi, cel mult, un radio cu baterii. Sărăcia lucie în care trăiesc oamenii de aici a ajuns o normalitate. Pentru ei, televizorul şi frigiderul sunt obiecte de lux pe care le văd doar la cunoscuţii din satele unde reţeaua de energie electrică a reuşit să ajungă. Nu se mai plâng pentru că şi-au pierdut orice speranţă că viaţa lor va fi cumva, cândva, mai bună. Vor doar ca iarna să nu fie una prea grea, iar jivinele pădurii să le lase în pace animalele de prin gospodărie.
Cătunul Copileţ este, oficial, o stradă a satului Muncelu Mic. "Strada" e de fapt un drumeag de ţară lung de 2 kilometri, la capătul căruia sunt câteva case mici, sărăcăcioase, multe dintre ele pustii. Pe undeva pe la mijlocul drumului iese-n cale un bărbat în vârstă, dar încă bine legat. Vine zâmbitor dinspre cătun, bucuros că tocmai îi tăiase calea o căprioară cum demult n-a mai văzut. Numele lui este Simion Ciorogaru, are 76 de ani, iar de 8 ani s-a tras aproape de casă, după o viaţă petrecută peste tot prin ţară. A lucrat mult ca grănicer, dar îşi rezumă viaţa într-o frază scurtă: "Am plecat cătană (soldat - n.r.) la 22 de ani, şi m-am întors pensionar". A locuit o vreme în apartamentul de la Deva, dar a constatat că e mai bine la Muncelu Mic. "La oraş nu am spaţiu pentru plimbare. Acuma am mers până în Copileţ să mai văd de casa părintească", explică bătrânul despre care localnicii spun că şi acum îşi începe ziua cu exerciţii de înviorare, indiferent de vreme, la ora 7.30. Nopţile lungi ale bătrâneţii Un şopru, o curte cu gard de lemn şi o casă de cărămidă cu un hol şi două camere alcătuiesc cea mai mândră gospodărie din cătunul Copileţ. În pragul casei apare o bătrână mică de statură, încovoiată rău de cei 82 de ani pe care-i are. Domnica Josan este singură de 18 ani, iar fiecare zi este şi mai grea pentru ea. Nici măcar nu mai ştie ce este acela curent electric. Lampa cu petrol nu o mai are demult pentru că din pensia ei de 92 de lei pe lună abia dacă-şi mai cumpără câte o pâine. Nu are nici măcar lumânări în casă. "Când să face noapte, iaca mânc puţîn şî stau tăt în casă pân să face zâuă. Mai ies un pic afară, mai iau neauă (zăpadă - n.r.), topesc pă sobă şî mai fac mâncare cu ea. N-are nimic că doară-i curată neaua", spune bătrâna. Se chinuie să treacă iarna lângă soba mică din tablă pe care, din când în când, mai aruncă un castron de tablă în care fierbe nişte paste: "Făcui ceai de-ăla de roşeşte. Acuma am pus nişte măcăroane să fiarbă, de-aia-i aşe roşu. Da-i bun cât de cât de mâncat", adaugă Domnica. Nici anul acesta nu i-au venit colindătorii. Nici nu mai ţine minte când a fost colindată ultima oară. Cei doi kilometri ce despart cătunul de sat, şi zăpada mereu mare, îi fac pe colindători să-l scoată de pe traseul lor. Bătrâna tremură din toate încheieturile şi vorbeşte sacadat, în ritmul în care tremură. Abia dacă se mai poate apleca să bage câte un lemn în sobă, ca să fiarbă odată "măcăroanele" primite printr-un program de combatere a sărăciei derulat de UE. Moşneagul vesel La 100 de metri mai în jos de casa Domnicăi Josan, dintr-un grajd acoperit cu paie şi pe sfert îngropat în zăpadă, iese un bătrânel îndesându-şi bine pe cap o căciulă de blană. E bucuros să mai vadă un chip nou prin pustietatea lui de sat. Îl cheamă Petru Teleu, are 82 de ani şi devine prietenos de îndată ce-i sunt prezentaţi "străinii". Îşi face de lucru în continuu pe lângă casă. Cele două văcuţe ale lui îi ocupă mai toată ziua. Găini nu mai ţine pentru că-n urmă cu un an, vulpea i le-a "cărat" aproape pe toate. Când se lasă seara, aprinde lampa în care acum pune motorină, pentru că petrol lampant nu se mai găseşte. "Îi rău că motorina asta nu are bine şî mai face şî fum gros. Da', ce să faci, că o ţâră de lumină trăbă-n casă", spune moşneagul. De ai timp să stai şi să-l descoşi un pic şi-l rogi să-ţi povestească de prin tinereţea lui, moşul se-nveseleşte de abia mai poate să vorbească printre hohote de râs. Aproape se blochează când ajunge la povestea cu una dintre mândrele sale din tinereţe care l-a forţat s-o iubească într-o căruţă care a plecat la vale pe o coastă în timpul actului amoros. Petru Teleu nu trăieşte însă doar din amintiri. Din când în când mai prinde şi el un pic de timp să asculte la radioul cu baterii. "Mai ascult acolo la programu' 1. Ar fi fain dac-aş ave un televizor, să mai văd şi io ce mai zâce Băşăscu (preşedintele Băsescu - n.r.), ce mai promite Bob (premierul Boc - n.r.) să mai vedem şî noi ce să mai întâmplă prin lume, da... io n-aş ave bani să-m' cumpăr şî de-ar fi să fie v-odată curent aici", spune bătrânul din a cărui pensie de 600 de lei mai trebuie să trăiască şi soţia, Cornelia (73 de ani) şi fiul Emilian (43 de ani), rămas şomer, după ce mineritul din zona Devei a dat faliment. Program simplu de Sărbători De Crăciun, soţii Teleu s-au ospătat cu "nişte sarmale, nişte cârnaţi şi-un pic de carne friptă", de la porcul tăiat cu vreo două săptămâni în urmă. "În rest, tot pe lângă casă, cu văcuţele noastre şi mai cu radioul ăsta aşe, câte-un pic, că să gată bateriile iute. De Anu Nou poate prinde-m ş-un cozonac de cumpărat. Dac-avem bani mâncăm, dacă nu, răbdăm", spune zâmbind Petru Teleu. Abia pe 1 ianuarie vor merge la prieteni, în Muncelu Mic, să mai schimbe o vorbă şi să mai vadă la televizor "cântările alea faine". Ultima dată când au avut ocazia să se uite la televizor a fost "cândva, prin septembrie". Cam acelaşi program îl au şi soţii Vasiu. Ion Vasiu are 68 de ani, iar consoarta lui, Aurelia - 69. "Iaca, de Crăciun om mai face ş-o plăcintă pădurenească (specialitatea culinară a Ţinutului Pădurenilor compusă din aluat şi brânză de oaie, condimentată uneori cu mărar - n.r.). Avem fetele măritate în sat, în Muncelu Mic. Pi la ele mai vedem şî noi câte ceva la televizor: un jurnal, un meci. La filme nu ne uităm că-s numa prostii", spune Aurelia. Femeia a trăit o viaţă în căsuţa ei de lemn, cu ferestre un pic mai late decât o coală de hârtie, construită la 1880 de străbunicul ei şi mutată în cătunul Copileţ cu 100 de ani în urmă dintr-un alt sat. Nu e deloc încântată de visul de a avea un frigider, ori un televizor. "Păi casa are acoperiş de paie, păstă care am pus nişte tablă. Mi-i şi frică să bage care curent aici că ş-aşe vara stăm cu frica-n sân să nu fulgere şi să ieie foc". Între timp, se lasă seara, iar lumina de la fereastra mică a casei nu-i mai ajunge Aureliei să "ştrencănească" (tricoteze) aşa cum trebuie un "ştrimf" (ciorap de lână), pe care să-l lungească în sus pe picior şi să ia astfel forma unui tolobon (ciorap de lână care se trage peste pantaloni până sub genunchi). Ion îi aprinde lampa, iar de afară se mai aud doar cei patru câini, legaţi "strategic" astfel încât vulpea să nu-ndrăznească să se apropie de găinile ce se-ndreaptă sigure spre coteţ. Istorie de un secol Cătunul Copileţ a apărut în urmă cu mai bine de 100 de ani. Localnicii spun că doi fraţi aveau terenuri în zonă, însă nimeni nu-şi mai aminteşte cum se numeau aceştia. De la două, numărul gospodăriilor a crescut la şapte. A fost insuficient pentru a se justifica economic electrificarea lui, mai ales că nu se află în apropierea vreunui traseu, spre un alt sat, ceva mai mare. Conform celor relatate de reprezentantul sătesc din Muncelu Mic în Consiliul Local al comunei Veţel, Iosif Crişan, soarta cătunului se încadrează în evoluţia tipică a satului de munte hunedorean. "Cei care au avut copii, mai devreme sau mai târziu, au fost nevoiţi să-i ducă la şcoală la Deva. Asta ori după ce copiii terminau gimnaziul, ori după ce terminau clasele primare. Normal, acolo au trebuit să-şi ia o locuinţă. Aşa s-au dus şi duşi au fost, nu s-au mai întors", conchide Crişan.