Un editorial de David Brunat în Le Figaro.

„Neliniștit este capul care poartă o coroană”, îl face Shakespeare să zică pe Henric al IV-lea în piesa care poartă numele acestui suveran mort la începutul secolului al XV-lea de o îngrozitoare boală infecțioasă: lepra.

Ce ar spune astăzi cel mai mare dramaturg englez dacă ar trebui să scrie despre Elisabeta a II-a, atât de senină în nenorocire, impasibilă dar umană, sensibilă, stăpână pe sine însăși, într-un cuvânt: regală?

Exact contrariul, fără îndoială.

Căci sub această coroană, așa cum am văzut elocvent duminică seara, nu se învârtejește o furtună, ci domnește un spirit calm, pe care nu îndrăznim să-l numim olimpian, deși este apropiat de cel al zeilor.

Este un sânge rece manifest și maiestuos (acel renumit sânge rece care nu poate să mintă), o flegmă care nu este doar cea britanică, nu doar monarhică, dar care o caracterizează pe această regină ale cărei caracter și destin au fost oțelite în proba războiului, a Blitz-ului, a bombelor, a luptei pentru libertate, în încercările și ele la fel de crâncene de a păstra prin toate furtunile strălucirea, popularitatea și demnitatea Coroanei în ciuda josniciilor anturajului său, a scandalurilor și tragediilor, de la moartea Dianei până la implicarea fiului său, Andy, în afacerea Weinstein, fără a uita afrontul nepotului său iubit, Harry, care și-a luat tălpășița departe de Albion cu dulcineea care se sufoca, zice-se, la Curtea Grațioasei Sale Majestăți.

Măsură pentru măsură, Elisabeta ar avea toate motivele din lume pentru a fi stăpânită de neliniști. Lumea tremură, ca în Macbeth, „full of sound and fury”, ca într-o poveste nebună spusă de un bufon, de un idiot sau de un răufăcător.

Marea Britanie este lovită în plin de flagelul epidemiei, după ce aceasta a multă vreme ținută la distanță, sfidată, tăgăduită cu un soi de morgă insulară.

Inima puterii politice este lovită. Premierul actual, această combinație agitată și deconcertantă dintre Falstaff și bufonul Feste din „Noaptea regilor”, este acum în spital.

Regina nu a fost nici ea ferită în cercul său intim, de vreme ce fiul ei și moștenitor al tronului a fost infectat ca oricare altul dintre supuși de Covid-19, care nu face distincții de rang și etichetă și care, cu puterea sa oarbă și nivelatoare, îi lovește deopotrivă pe Granzi și pe umili.

Nu a fost nevoie să vină această criză pentru a afla ce model de rezistență reprezintă regina, de la urcarea sa pe tron în 1953. Model de longevitate, de constanță, de tenacitate, de adaptare, de inteligență în evaluarea situațiilor și a oamenilor, de simț politic ascuns cu abilitate în spatele unei măști de reținere constituțională și de discreție decentă cu adevărat regală.

CONTINUAREA ARTICOLULUI IN PAGINA URMATOARE