Eram, în poza asta, pe duneta „bricului” Mircea, chiar între farurile de la intrarea în portul Constanța, în iunie 2014
Voiajul se terminase și io mă simțeam de parcă nici nu începuse. Patru săptămâni și câteva zile erau prea puțin pentru mine, care navigam în marșuri de luni de zile, la mama dracu’, pe te miri unde. Abia mă obișnuisem cu cabina și cu locotenent-comandorul Mihai „Mișu” Egorov, colocatarul din cușeta de deasupra mea. Io mi-o alesesem pe cea de jos, din motive intuibile, și el pe cea de sus, că mi-a zis că dacă e să cadă, barem să cadă de sus. N-a căzut, în schimb avea un rău de mare că a stat mai mult în pat ca pe covertă și-l amețeam și io cu halena mea de votcă rusească.
În fine, veneam de la ruși, de pe parte ailaltă a Mării Negre, de la Novorosyissk și Sochi. D-acolo mi se trăgea și bronzul ăla ciudat, că dacă tot echipajul își dădea tricourile jos arătam cu toții ca o armată de tractoriști în pauza de masă de pe tarlaua de lângă Dâlga, din Bărăgan.
Și mecla aia obosită mi se trăgea, nu glumesc deloc, de la votca rusească și „natașele” care veneau la pachet. Distracția e că i-am bătut pe ruși, la ei acasă, la capitolu’ cocârț. În ambele porturi, ofițerii lor de le Immigration și vameșii nu ne dădeau voie să intrăm în port, decât cu maxim două kile de votcă cumpărate la fiecare ieșire în oraș. Așa că, nevoit să-mi fac provizie la cabină, ca Martin Stricland, făceam două drumuri pe zi și veneam cu câte trei sticle. Și cum am stat câte patru zile în ambele porturi făcusem un bunkeraj satisfăcător. Partea mișto e că, prima oară, n-au vrut să mă lase că sticlele, de 700 de mililitri fiecare, depășeau limita de doi litri așa că am desfăcut o butelie sub ochii grănicerilor și am gâlgâit pănă am coborât sub limita permisă. S-au spart de râs și când am ieșit din punctul de control am auzit în urma mea un admirativ: „Rumânski!” și nu mai știu ce. Mă rog, scriu fonetic... La ultimul drum mai că nu m-au aplaudat și am băut cu ei o sticlă chiar în ghereta lor.
Ne puteți urmări și pe Google News
Da’ faza cea mai mișto a fost alta. La un supermarket din buza portului din Sochi era un badigard cu o alură de luptător de sumo, pe lângă care apăream ca Barîșnikov, deși nu arătam tocmai ca o silfidă. Tipu’ mi-a urmărit cu atenție micul trafic de frontieră și, la cea de-a opta cumpărătură, a câte trei sticle fiecare, s-a ridicat în picioare de pe scaunul pe care își odihnea bucile cât niște roți de Lada, și-a făcut o cruce mare și a grăit în engleză: „O, my God!”. Iar de-a dreptul genială a fost întâmpinarea pe care mi-a făcut-o doi ani și trei luni mai târziu, în septembrie 2016, când m-a reîntors la Socchi, da’ de data asta cu superba goletă Adornate. Când m-a văzut intrând în magazin cu sacoșa în mână a luat pozița de drepți și a exclamat, tot în engleză: „My God, you’re back! You’ still alive!”. Îl chema Ivan și n-o să-l uit ever. Și nici el pe mine.
Recomandările noastre
