Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Confesiunea unui om. Singurul lucru de care am nevoie e Dumnezeu
Confesiunea unui om. Singurul lucru de care am nevoie e Dumnezeu

Confesiunea unui om. Singurul lucru de care am nevoie e Dumnezeu

Am petrecut o noapte albă, gândindu-mă la tot felul de lucruri despre lumea care mă înconjoară. E ora 5 - un fir de somn îmi îngreunează pleoapele, iar oboseala începe să-mi pună stăpânire pe corp. Îmi fac o cafea și mă așez pe scaunul de lângă geam, în timp ce aprind o țigară.

Un om singuratic străbate strada. Urăsc aglomerația și căldura sufocantă, așa că de cele mai multe ori stau ferecată în apartament și ies numai să-mi fac cumpărăturile. Răcoarea dimineții parcă mă trezește, treptat, din beția uscată a nesomnului. Inspir adânc și mai aprind o țigară.

Nu sunt sigură ce problemă anume mă preocupă. Nu m-am mai închinat de câteva zile lungi și nici nu mi-am făcut timp să citesc în Biblie. Mă simt ca o ticăloasă și parcă încep să secret răutate prin toți porii, pe măsură ce ignor să fac lucrurile amintite. Mi s-a spus că sunt de modă veche. Nu pot trăi liniștită dacă nu-L simt pe Dumnezeu aproape, lucru care se întâmplă din ce în ce mai rar în ultima vreme. Straniu este că, deși conștientizez ce scriu, sunt convinsă că nu mă voi închina nici astăzi.

L-am negat multă vreme pe Iisus Hristos, chiar și Divinitatea și toată dragostea Sa față de om, cu o îndârjită vehemență: traduceri eronate din ebraică a unor termeni care desemnează capi ai panteonurilor, nu un singur dumnezeu; reinterpretările miturilor primordiale; discrepanțele dintre citările din Noul Testament care fac referire la texte din Vechiul Testament ce nu există; înlăturarea politeismului prin introducerea legii sacrificiilor în cărțile din Vechiul Testament; inaugurarea templului lui Solomon, reconstituirea în miniatură a triburilor lui Israel prin apostolii aleși, care ar avea rădăcini în ideile astrologice; propaganda politică luată drept adevăr spiritual; 30.000 de variante ale Noului Testament, dintre care nici măcar două nu corespund în exprimare, potrivit cercetătorilor; consensul necredincioșilor și deopotrivă, al credincioșilor cu privire la adăugarea unor texte în Noul Testament, marcate cu * în Biblie, care nu se regăsesc în niciun manuscris; încurcarea profeților ca persoană cu tradițiile profetice; epistole din Noul Testament desemnate drept pseudoepigrafe; prezentarea unor aspecte istorice ale Israelului ca profeții pentru viitorul omenirii; doctrina Trinității, introdusă mult mai târziu în scrierile biblice, care, însă, ar avea rădăcini în tradiție – corectă din punct de vedere teologic, dar nu și istoric; împrumuturile din figura lui Ahriman, pentru a face posibilă învierea morților și o multitudine de alte aspecte. Lucruri știute, de altfel.

Un preot mi-a spus odată că, probabil, la baza negării au stat rădăcinile mele evreiești. Unii ar spune că Dumnezeu există doar pentru oamenii slabi. Poate este sau nu adevărat, nu știu. Cert e că am ales să cred în El, iar când nu-L mai simt aproape, parcă sunt un om nenorocit. În ultimele zile, am devenit străină de tot ce înseamnă empatie. Am fost avertizată, nu cu mult timp în urmă, să nu devin robot. Mă întreb dacă nu cumva mă aflu pe drumul care duce spre împietrire.

Am primit un mesaj: „Tu ești un om frumos”. Nu. Parcă nu m-am simțit niciodată atât de aproape de prăbușire din punct de vedere al omeniei. Mă zbat într-o continuă stare pe care nu știu să o definesc. „Îți ia cineva capul?”, parcă o aud pe mama întrebându-mă. Nu, dar mi-e groază de eșec și de mediocritate. Și mi-e teamă că nu voi înțelege niciodată ce înseamnă fericirea. Mi s-a spus că e penibil să-mi ridic astfel de probleme la vârsta mea. O fi. Uneori am impresia că sunt smintită.

Se întâmplă să îmi doresc cu ardoare să fiu ca alții. Să nu mă intereseze nimic și să declar, țintindu-mi cu privirea interlocutorul, că da, sunt fericită. Mai aprind o țigară. Pe fundal, Balada pentru vioară și orchestră op. 29 a lui Ciprian Porumbescu. Cred că e una dintre creațiile muzicale preferate de mine – răscolitoare și sinceră. Poartă parcă o urmă de dramatism atemporal, pe care îl asociez cu furtunile și vijeliile de care nu mă satur niciodată. Simt în ea o tragedie care îmi devorează oasele. Parcă rămân un cadavru curat de fiecare dată când o ascult.

Mi-a trimis cineva, zilele trecute, un fragment scurt din „Carnetul unui afurisit” al lui Cioran. Am început să mă întreb serios dacă nu cumva sufăr de prostie. „Prostul își bizuie existența pe este. El n-a descoperit posibilul, fereastra spre Nimic… Prostia este înrădăcinare supremă, nativă – e indistincția de fire – și își extrage faima din lipsa de primejdii. Căci prostul e ființa cea mai puțin bântuită, iar bântuirea e somnul sorții separate de trândăvia și anonimatul fericirii”. Am impresia că mi se potrivește.

Trăiesc într-un fel de mizerie sufletească și scârbă continuă față de „miracolele” lumii moderne: laptop, telefon, Facebook… Aș vrea să nu le mai deschid, să trăiesc într-o lume a mea, izolată de otrăvurile „extraordinare și în continuă dezvoltare”. Scriu acest text, care ar trebui să fie un editorial, de mână, doar ca să amân să-l scriu la tastatură. Oare cu ce îmi oxigenez organismul? Un adevăr incomod, pentru mine – mi s-a stricat telefonul în urmă cu aproximativ o lună și am intrat instant în agitație. Mă posedă, nu-l posed eu; a început putreziciunea. M-am ales cu o lovitură sfâșietoare. Nu știu dacă să mă împac cu gândul. Trăiesc o sumbră decepție. Nu simt substanța din ceea ce sunt. Nu există. Fug într-un mod rușinos de mine. Singurul lucru de care am nevoie e Dumnezeu.

Publicat in categoriile: Opinii, Opinii EVZ
Ne puteți urmări și pe pagina noastră de Facebook sau pe Google News
Accesează: