Comunismul și rezistența prin râs a românilor

Comunismul și rezistența prin râs a românilor

În timpul regimului comunist a existat şi o rezistenţă prin râs. Ironia, umorul, sarcasmul erau mai degrabă forme de supravieţuire. Ocârmuirea le socotea însă „manifestări duşmănoase”.

Astăzi pare greu de crezut că au fost oameni care au făcut închisoare pentru o anecdotă sau o epigramă „reacţionară”.

Anilor ’50 le-a fost proprie epigrama. Majoritatea acestor catrene „subversive” îi erau atribuite scriitorului Al. O. Teodoreanu (foto), cunoscut de public sub numele de Păstorel. Epigramele sale, ca şi acelea care îi erau atribuite, se aflau în vârful cronicii orale din perioada respectivă. Multe dintre ele s-au pierdut, iar acelea ajunse până la noi nu pot fi înţelese în afara contextului.

Aşa, de pildă, din dreptul laturii de răsărit a Palatului Victoria începea Şoseaua Napoleon Bonaparte, rebotezată în strada Ilie Pintilie – numele unui militant comunist – în 1948. Reacţia lui Păstorel Teodoreanu a fost pe măsură: „Dac-o fi şi-o fi să fie,/ Ce-o s-ajungi tu, măi Ilie,/ Bonaparte Pintilie/ sau Napoleon Ilie?”.

Ne puteți urmări și pe Google News

Tot lui Păstorel Teodoreanu îi aparţinea observaţia potrivit căreia „o jumătate de Europă este ocupată, iar cealaltă preocupată de Uniunea Sovietică”.

O distincţie foarte mănoasă pentru intelectualii şi artiştii apropiaţi regimului era în anii ’50 Premiul de Stat, care avea trei clase. Primindu-l, o actriţă (care a trăit până nu demult) a mărturisit atunci că „a fost profund atinsă” de atenţia acordată de partid. Din păcate, hârtia nu suportă decât primele două versuri ale epigramei: „Stimată doamnă şi distinsă/ Când profund ai fost atinsă...”.

În aceiaşi ani ’50, majoritatea epigramelor, calambururilor, vorbelor de duh cu tentă politică proveneau din lumea scenei. Un actor a spus că două lucruri nu ar fi trăit să vadă dacă nu veneau comuniştii la putere: ţărani la mare şi artişti la şedinţe.

Păstorel Teodoreanu a sfârşit prin a ispăşi câţiva ani de puşcărie politică, implicat în celebrul lot Noica-Pillat. Omologul său în materie de umor şi deriziune, în lumea teatrului, era actorul Ion Iancovescu.

Se manifestase încă din 1946, când un coleg, ajuns dregător cultural, căruia îi solicitase o audienţă, l-a primit cu condiţia să intre prin uşa din spate. Replica lui Iancovescu: „Nu se face – tu, confrate/ Să mă introduci prin spate/ Când eu ştii că-ntreaga viaţă/ Te-am băgat numai prin faţă...”.

Se spune că, solicitat de unul dintre ideologii partidului să dea o definiţie şampaniei, Ion Iancovescu ar fi formulat-o după câteva clipe de gândire: „Şampania este o băutură pe care poporul o consumă prin reprezentanţii săi aleşi în mod democratic”.

Până în 1947, umorul politic îşi mai găsea loc prin ziare. În „Dreptatea” a apărut, în 1946, o celebră terţină, consecinţă a înscrierii tot mai multor foşti legionari în partidul care se pregătea să acapareze puterea: „Căpitane, nu fi trist/ Garda merge înainte/ Prin partidul comunist”. Tot acolo erau publicate observaţii şi remarci acide pe seama lui Romulus Zaroni, omul de casă al lui Petru Groza, pe care acesta îl numise ministrul agriculturii în guvernul pe care-l conducea.

După venirea la putere a comuniştilor, chiar şi o imprudentă despărţire în silabe, făcută de un linotipist („Stalin, călău-zitorul popoarelor”), putea fi taxată drept „uneltire”, consecinţele fiind pe măsură. Un cenzor din anii ’50 a dat de necaz întrucât un articol de pe prima pagină a „României libere”, în care se făcea elogiul belşugului alimentar, era semnat de un ziarist pe care-l chema C. Foamete.

După instalarea deplină a regimului totalitar, în 1948, deriziunea versificată apărea şi la ţară, sub formă de strigături la horă, având ca ţintă colectivizarea forţată. Limbajul noii propagande era luat şi el în derâdere („Naşă, nu fi democrată/ Lasă uşa descuiată”). Au circulat în epocă nenumărate pluguşoare anticomuniste, balade împotriva ocupantului sovietic, iar aceia care au făcut imprudenţa să le transcrie au sfârşit adesea anchetaţi dur şi închişi.

Odată cu începuturile derusificării şi accentele naţionaliste ale propagandei oficiale de la mijlocul anilor ’60, apar pe piaţa oralităţii anecdote cu tentă antisovietică favorabile noii orientări a regimului, fabricate în laboratoarele Securităţii. Epigramele se împuţinează şi odată cu ele folclorul versificat anticomunist şi antisovietic. Actorul Ion Manu amenda cu un ultim catren colaborarea Luciei Sturdza Bulandra cu regimul şi apariţia ei în piese din repertoriul rusesc: „De vezi moartea cu securea/ Pe Bulandra în Pădurea/ Poţi să juri, să pui pariu/ C-ai văzut Cadavrul viu”.

În fine, două replici memorabile din decenii diferite. La sfârşitul anilor ’50, Petru Dumitriu – scriitor cu statură atletică, înalt de peste 1,90 metri – i-ar fi spus lui Mihai Beniuc, care măsura, cu bunăvoinţă, 1,50 metri: „Urcă-te pe scaun să-ţi trag două palme!”.

În ianuarie 1983, în preajma zilei de naştere a lui Ceauşescu, baritonul Nicolae Herlea a fost solicitat să interpreteze un lied la masa oficială la care avea să fie sărbătorit dictatorul. Răspunsul sec al baritonului: „Eu nu cânt printre sarmale!”.