Suntem ca-n cântecul acela din adolescenţa mea, compus şi cântat de Constantin Drăghici (aflu că era după o poezie de Al. Vlahuţă, dar pe care cântăreţul o schimbase pe ici-pe colo!):
„M-am regăsit, ce dor mi-era de mine!”… Sigur, adaug că în mediul nostru liceean, se făceau şi glume deşucheate despre versurile astea, în sensul că ele ar fi fost propuse să devină imnul bărbaţilor singuri şi auto-satisfăcători(!), dar asta e o altă problemă! Deci, poporul român, prin opţiunea a 40% din fiinţa lui (însă nu se ştie cu exactitate dacă e partea de sus sau partea de jos!), acum cântă de zor, săltându- şi crupa cum sălta – se spune – Maria Tănase cu Roosevelt(!)…deci, cântă de-i sar capacele, pe versurile vlahuţodrăghiceşti, această minunată cantilenă: „M-am regăsit, ce dor mi-era de mine!”. România s-a întors acolo de unde crezuse că plecase definitiv, din comuna primitivă, din universul „grotesc”, cu gând s-o ia spre civilizaţia modernă. Numai că, din nou, iarăşi şi încă o dată, apare blestemul eternelului retur. Din pricina ceţii… no, no, noooo, nu aia din 28 ianuarie 1990(!) – care a produs în capul nostru confuzie bezmetică şi năuceală buimacă (acestea, fireşte, inserate pe caracterul trainic de ultrasensibil al corpului cefalic ancestral românesc!) – ne-am trezit că, în loc să avansăm, în loc s-o ţinem tot într-o goană, spre viitor în zbor, noi, de fapt, ne-am învârtit în cerc. Da, în cerc. Cercul neuronilor dispăruţi!...
Şi, drept urmare, ne-am ajuns din urmă. Am reuşit ceea ce nu reuşesc nici câinii şi nici pisicile (din regnul real, fireşte, că în imaginar totul e posibil!): să ne atingem coccisul. Să ne regăsim. După miros. După gust. După vorbă. După port…etc. Noi suntem! – a strigat acea halcă de 40% din fiinţa naţională (dar tot aşa, nu se ştie care: a de jos sau a de sus!). Noi suntem aici de veacuri / Şi nu ne ţinem chiar de fleacuri! După care, am pornit hora frăţiei.
Măcar un lucru e limpede. Restul de 60% din fiinţă intră în ilegalitate. Se conspiră..
Ne vom uni toate forţele, vom merge umăr lângă umăr, vom transpira în subterane, vom băga lumină în beciurile minţii, vom ţipa mai tare decât cârtiţele, vom pune la punct strategii dibace de luptă, vom face proiecte mirobolante pentru marele război de răsturnare (ah, Răsturnica…!), vom ţine congrese, simpozioane, mese rotunde… Vom face totul!
Dar, prăpăstios cum sunt, de un singur lucru mă tem. Să nu păţim ca ilegaliştii de prin anii ’30, care se deghizau, se mascau, îşi dădeau parole, ca să nu fie recunoscuţi, se ascundeau care prin ce coclauri, ca să nu fie găsiţi… Dar, pffff! nu-i căuta nimeni.