În prima parte a dialogului purtat cu Constantin Vânătoru în numele științei și al dezmeticirii naționale, interviu publicat la mijlocul lunii iulie, am subliniat importanța creării în România a unei bănci de gene pentru a nu ne trezi, în viitorul apropiat, cu stomacul gol la discreția altora.

Nu de alta, dar procesul de colonizare alimentară a României este demarat de ceva vreme. La începutul anilor ‘90, stupizenia și goana după îmbogățirea peste noapte ale „revoluționarilor” postcomuniști au pus pe butuci domeniul cercetării, apoi am început să importăm masiv și fără cap, de-a valma, semințe, altoiuri, plante străine care au compromis, în timp, soiuri de-ale noastre, autohtone. Apoi, în paralel cu abandonarea și implicit părăginirea terenurilor moștenite, am început să ne vindem pământurile. Masiv! Procesul continuă, nu insist…

Să aflăm, mai bine, ce-am avea de făcut pentru a îndrepta toate acestea. Are cuvântul Dl Vânătoru: „Semințele, aceste resurse genetice, au valoare de tezaur pentru că nu pot fi cuantificate în bani. Ele reprezintă pâinea viitorului și, dacă nu le punem la adăpost, automat vom fi tributari pieței străine. Trebuie să știți că în România se importă cantități imense de semințe, la prețuri foarte mari. Și mai este o problemă capitală: o parte din aceste semințe pot aduce nenorocirea în România, pot aduce boli, dăunători care, instalați în sol, acolo rămân. Alt necaz, alți bani. Trebuie să cumperi diverse substanțe chimice și tehnologie pentru combaterea lor. Tot de la străini, normal!”

Câți bani ies din țară primăvara?

„O întreagă inginerie!” – îmi scapă printre dinți. „Aveți răbdare”, mă atenționează cercetătorul. „Pot fi și semințe care să nu se adapteze condițiilor climatice ale țării noastre. Tot pierderi se cheamă, dar mai mici… România asigură sub 5% din totalul semințelor care pot fi cultivate în sere și solarii. Suntem total deficitari în această zonă. Am putea să îndreptăm chiar noi lucrurile, dar este nevoie de fonduri pentru cercetare și de spații protejate, de terenuri. România pierde în fiecare an semințe de calitate, la tomate de exemplu. Soiul «Siriana», creat aici, la noi, este cam de două ori și ceva mai ieftin decât un hibrid adus din afară care produce la fel ca soiul nostru, doar că este mai rezistent”. „Și fără gust și aromă”, adaug instantaneu. „Sigur”, confimă coordonatorul Laboratorului de Genetică și Ameliorare din cadrul Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Legumicolă Buzău. „Plus alte deficiențe, ca să nu le spun altfel”, completează preotul-cercetător. Apoi reia scurt: „Ce voiam să spun? Gândiți-vă câți bani ies din România în fiecare primăvară. Și pentru ce? Pentru a achiziționa acești hibrizi net inferiori soiurilor noastre. Dacă aceste sume ar rămâne în țară și ar fi alocate cercetării, am mânca și mai sănătos, și mai ieftin, și mai bun. Fără discuție! Cultivatorii noștri trebuie însă să înțeleagă că ei, atunci când plătesc semințele străine, plătesc și cercetarea pe care o fac străinii în fiecare domeniu în parte. Ei avansează, noi regresăm”.

Constantin Vânătoru se oprește preț de câteva clipe, prizonier în balanța unei duble vocații: cercetător și preot. Când se dezmeticește reia, pe un ton îmblânzit:

„Circula o vorbă, poate o mai circula, nu știu… «Vrem spitale, nu catedrale». Poate ar fi mai bine să ne dorim oameni sănătoși. Pentru aceasta însă este nevoie de mâncare sănătoasă și aici ar trebui să ne dăm mâna cu toții. Leguma, de exemplu, n-are doar un rol alimentar, ci și unul medicinal. Nu întâmplător medicii recomandă consumul ridicat de legume și fructe, pentru că acestea sunt izvor de sănătate. Dar, atenție!, dacă sunt obținute corect, pe baza unei tehnologii prietenoase cu mediul, și nu pe baza unui exces care poate genera pericole pentru sănătatea omului. Cum s-a întâmplat și încă se mai întâmplă, din păcate, în România…

Oricum, consumatorul a simțit asta, a simțit că este păcălit și a început să ceară din nou, la piață, legume românești. Cultivatorii, la rândul lor, presați de consumatori, bat iar la poarta Stațiunii, în căutare de semințe și răsaduri neaoșe. Iată că rezistența și aspectul – principalele calități ale hibrizilor de afară – vor fi, până la urmă, lăsate de o parte pentru a face loc nevoii primare a omului de a se delecta cu gusturi și arome adevărate”. Așa să fie!

„Domnule, nu te joci cu mâncarea unui popor!”

Constantin Vânătoru nu se îmbată cu apă rece. Nu mai mult de câteva secunde. „Sigur, pașii sunt mici, iar importurile de semințe, legume și fructe – copleșitoare. În afară de o bancă de gene serioasă, mai trebuie pusă la punct linia de producție, tehnologizarea, una adaptată condițiilor din țară. Apoi, construirea unor depozite unde să păstrăm corespunzător producția de legume sau fructe, pentru a nu fi nevoiți să le chimizăm, să le modificăm genetic. E nevoie de o strategie foarte bine pusă la punct pe care să și-o asume toate formațiunile politice și s-o ducă la bun sfârșit”.

Și un avertisment: „Cu agricultura nu-i de joacă. Domnule, nu te joci cu mâncarea unui popor, cu siguranța lui alimentară!”

 

„Rămânem pe perfuzii, visând resuscitări care n-or să vină niciodată de la alții”

Cercetătorul Constantin Vânătoru mă privește atent și ridică degetul arătător: „A nu se confunda siguranța alimentară a unui popor – care se referă la o producție sănătoasă, cu scopul de a avea o populație sănătoasă – cu securitatea alimentară a unui popor, care face trimitere la cantitatea de hrană necesară unui popor într-o perioadă de timp limitată. Ambele trebuie să fie optime”.

„Dar România cum stă la capitolul siguranță/securitate alimentară?” – mă pomenesc întrebând, prizând pur și simplu o curiozitate. Răspunsul cade ca o secure: „România este țara tuturor posibilităților. De fapt, suntem lăsați de izbeliște. Bolile și dăunătorii mișună în lungul și în latul țării. Companiile mari fac teste cu fermierii noștri…”.

Prosteala

„Cum adică?”, chestionez firesc. „Cultivatorii noștri s-au transformat în poligoane de testare a patrimoniului genetic străin și a tehnologiilor din afară. Vine ăla, dă la Indagra, la târg, un plic de semințe unui fermier român pe care-l vede mai dezghețat, apoi merge pe terenul omului  pentru a-și dezvolta propriul produs într-un lot demonstrativ.

Ce-i spune cultivatorului nostru?

„Vă ofer bănuții ăștia, luați-i, și cultivați semințele pe care vi le-am oferit gratis! Producția, domne’, toată producția, e tot a dumnevoastră. Vă las și numărul acesta de telefon, să mă sunați, să-mi spuneți dacă ați fost mulțumit, să-mi spuneți care dintre cele trei soiuri pe care vi le-am lăsat este mai bun. Mă rog, unii nu oferă niciun euro, dau doar semințele, dar românii tot se aruncă…”. Nu-l întrerup, aștept să continue.

Dl Vânătoru trage aer în piept: „Automat îl transformă pe ăsta, pe românul cultivator, într-un cobai care testează și lucrează pentru companiile din afară. Care se agită, furnizează date, informații… Și uite cum și-au făcut străinii și un studiu de piață gratis, în România. Își fac cercetarea cu mâna noastră, cu pământul nostru. Fac, astfel, ce-ar trebui să facă domeniul cercetării tot la noi, dar pentru noi, nu pentru alții. Cercetătorii ar trebui să-i invite pe fermierii noștri la expoziții de unde ei ar trebui să plece cu soiul sau tehnologia potrivită fiecăruia. Aici trebuie să ajungem, altfel rămânem pe perfuzii, în improvizație, visând resuscitări care n-or să vină niciodată de la alții”. Sună al dracu’ de real, nu?

 

Salarii de la stat, în loc de salarii obținute din vânzarea de „siriene”

 

– Evenimentul zilei: Aprofundând un pic ideea aceasta, a transformării României în cobaiul experimentelor agricole străine… Singuri ne-am făcut-o!

Constantin Vânătoru: S-a dorit această distrugere, după ‘90 n-au mai fost alocați deloc bani pentru Cercetare… Singurul ministru care a făcut ceva pentru Cercetarea din Buzău a fost ministrul Daea, care a dat o Hotărâre de Guvern și am primit și noi pentru prima dată, după ‘89, salarii de la bugetul de stat.

– Cum adică, până acum n-ați primit salariu? Dar cum ați supraviețuit?

– Ne-au salvat „sirienele”! Vorbesc serios, noi, angajații de la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Legumicolă Buzău, ne-am luat salariul din ceea ce produceam aici și vindeam la poartă. Răsaduri de roșii, celebrele „siriene”, răsaduri de vinete, castraveți, pepeni, câte și mai câte. O bătaie de joc! Și trebuia să mai facem și cercetare… Vai de capul nostru! Nu v-am spus? În Cercetare, decât să stai degeaba, mai bine muncești degeaba. Așa că, dacă auziți un fermier că se plânge, povestiți-i cum ne străduiam noi să facem și cercetare, și producție, ca să ne dăm singuri lefurile!

 – N-am mai auzit așa ceva până acum. Și a venit Daea cu cormoranii lui…

– Daea cu cormoranii lui e singurul ministru care a făcut ceva pentru Cercetare. A venit aici, iar într-o săptămână a emis hotărârea de guvern. Așa am ajuns să ne luăm și noi salariile ca oamenii, pentru munca pe care o depunem în cercetare. Tragic este că pe la ministerul Agriculturii s-au perindat tipi foarte bine pregătiți, universitari… N-a dat niciunul un leu pentru salariile noastre de cercetători.

3.000 de soiuri la Suceava

De remarcat că România are, totuși, la Suceava, o bancă de gene care conservă în jur de 3.000 de soiuri de plante de pe tot cuprinsul României. „Au făcut o treabă minunată colegii de la Suceava, însă avem nevoie de mai mult, avem nevoie de o bancă de gene mare, împărțită pe domenii, așa cum are toată lumea, inclusiv bulgarii și moldovenii. Suntem pe ultimul loc în Europa la acest capitol, fără discuție”, susține Constantin Vânătoru.

Banca de gene din Alep, ridicată de un comando american

Pentru a ne face să înțelegem pe deplin cât de important este ca România să aibă o bancă de gene proprie, Constantin Vânătoru ne-a oferit (și) următorul exemplu: „În plin război în Siria, cum s-a ivit ocazia, un comando american a ridicat banca de gene din Alep și a dus-o în Norvegia, la Cercul Polar, pentru a salva cele opt milioane de soiuri existente acolo. Nu comentez gestul americanilor, pe mine mă interesează altceva: într-o țară precum Siria exista o bancă de gene cu opt milioane de soiuri diferite! Ei au înțeles, așadar, rolul vital al acestei bănci – pe care noi nu o avem încă”.

Semințe împărțite la trei

Cum funcționează o bancă de gene de top? Simplu, potrivit explicațiilor dl Vânătoru: „Un pliculeț de semințe dintr-o bancă de gene din Salonic, de exemplu, din Elveția sau din Germania, este împărțit în alte trei pliculețe: unul ajunge în celula de păstrare pe termen mediu sau lung, altul este dat cercetătorilor – ca să-l studieze, să-l dezvolte, să-l amelioreze etc. – iar al treilea, în cazul în care se consideră că este un produs valoros, ajunge monedă de schimb. Îl poți da altor bănci, care-ți vor oferi în locul lui, alte semințe, pe care tu nu le ai la păstrare”.

Nemții și pătlăgelele Danubiana

Constantin Vânătoru încearcă din răsputeri să (re)aducă acasă, în România, soiuri pierdute chiar de inventatorii lor. Un exemplu elocvent este soiul de pătlăgele numit Danubiana. „Acest soi, foarte valoros, era cultivat în perioada anilor ‘70-’80 în România pe scară largă. Acum nu mai avem un fir. Am găsit la banca de gene a Germaniei acest soi, Danubiana, l-am solicitat și mi-au trimis de acolo 50 de semințe. Până și americanii dețin acest soi în băncile lor, noi însă l-am pierdut. Cum? Au fost aduse alte soiuri din afară, noi nu am mai avut grijă de al nostru, l-am pierdut… Multe alte soiuri am pierdut astfel”, menționează, abătut, Constantin Vânătoru.

 

 

Te-ar putea interesa și: