În momentele de glorie ale creditării prevederile din contractele ce urmau să fie semnate cu băncile erau ultimele de care se interesau clienţii acestora.
Existau alte criterii în alegerea băncii: cel mai ieftin credit în momentul acordării, cel mai mare sau cel obţinut cât mai repede - eventual pe loc şi cu cât mai puţine acte. Băncile care dădeau împrumuturi repede erau extrem de apreciate, lăudate.
Condiţii contractuale? Puţini le cereau, iar în urmă cu trei sau patru ani oricum nu le primeau pentru a le citi acasă. Dar doritorii de credite nu s-au revoltat. Primeau însă oferta de finanţare, care cuprindea şi o estimare asupra evoluţiei ratelor. Şi explicaţia că dobânda depinde de evoluţia următoare a ROBOR (sau BUBOR - vechea denumire), EURIBOR ori LIBOR. Aceşti termeni erau însă fără sens pentru cei mai mulţi care s-au îndatorat.
Contractele de credit puteau fi citite însă înainte de a fi semnate. Avocaţi existau şi atunci. Însă, satisfacerea imediată a unor dorinţe sau a unor nevoi era mai importantă decât conştien tizarea obligaţiilor asumate prin con tract. Este adevărat, în cazul ipotecarelor riscau să piardă avansul plătit celui care vindea locuinţa dacă nu găseau repede o altă bancă finanţatoare. Era mai complicat, dar nu imposibil.
Cum s-a ajuns la revoltă şi la ura faţă de bănci: dobânzile percepute de finanţatori nu au evoluat aşa cu şi-ar fi dorit cei îndatoraţi şi cum au consimţit când au semnat contractele de credit. Creditele nu au fost luate cu pistolul la tâmplă, ci au fost cerute. Însă, odată cu scăderea veniturilor, plata în rate a dorinţelor satisfăcute în anii anteriori este o povară mai grea. Acum, OUG 50 este speranţa multora într-o scădere a ratelor.
Cât de corect este ca statul, printr-o lege, să reducă costul unor credite? La fel de corect ca şi în situţia în care o lege sau un act normativ ar stabili că cineva (statul, fostul proprietar, oricine) trebuie să mă despăgubească pentru scăderea cu 30-40% a valorii de piaţă a unui imobil pe care l-am cumpărat în 2007!