„Departe de a fi muribund, Mahomedanismul este o credință militantă care face numeroși prozeliți. S-a răspândit deja în întreaga Africă Centrală, ridicând războinici neînfricați la fiecare pas. Și dacă religia creștină nu ar fi la adăpost în brațele puternice ale științei - știința împotriva căreia (Islamul n.r.) luptă în zadar – civilizația Europei moderne ar putea cădea, așa cum a căzut Roma antică.”

Avertismentul dur pe care l-ați citit nu aparține vreunui lider populist contemporan pe care inchiziția progresistă să-l poată acuza de rasism sau islamofobie, ci unuia dintre cei mai mari apărători ai democrației, fostul premier britanic Winston Churchill. Cuvintele lui merită să fie luate foarte tare în serios, mai ales că au fost scrise într-un moment când Europa era centrul lumii, iar Imperiul englez reprezenta poate cea mai mare forță militară a lumii.

De altfel, nu este singura remarcă islamofobă, care i-ar aduce astăzi lui Winston Churchill o amendă pentru incitare la ură. Cartea sa Războiul râului, o relatare istorică a recuceririi Sudanului (The River War: An Historical Account of the Reconquest of the Soudan) este plină de critici la adresa religiei musulmane și a efectelor pe care această credință le are asupra societății. "Cât de îngrozitor este blestemul pe care Mahomedanismul îl aruncă asupra acredincioșilor săi! În afară de frenezia fanatică, care este la fel de periculoasă la om, precum e hidrofobia la câini, există o apatie fatală. Efectele sunt evidente în multe țări. Obiceiul de a fi nesăbuiți, sistemele agresive folosite în agricultură, metodele lente de a face comerț și nesiguranța proprietății sunt reguli oriunde trăiesc adepții Profetului. Un senzualism degradat privează viața de harul și rafinamentul ei (...). Faptul că, în legea lui Mahomed, fiecare femeie trebuie să aparțină unui om ca proprietate absolută - fie ea copil, soție sau concubină – face ca eliminarea finală a sclaviei să se amâne până când credința islamului va înceta să mai aibă putere asupra bărbaților. Mii de oameni devin soldații curajoși și loiali ai credinței: toți știu să moară, dar influența religiei paralizează dezvoltarea socială a celor care o urmează. Nu există o forță retrogradă mai puternică în întreaga lume.”

Sigur, i se poate reproșa lui Winston Churchill lipsa de obiectivitate. Până la urmă, cartea este rodul experienței personale din războiul purtat de englezi contra urmașilor lui Muhammad Ahmad bin Abd Allah, nubianul care se considera Mahdi, adică salvatorul religiei islamice vestit de Profet. E, de altfel, bine cunoscut faptul că Winston Churchill a făcut mari eforturi să ajungă pe front folosindu-se pentru a-și atinge scopul inclusiv de influența familiei sale și a prietenilor, probabil mai ales pentru a se afirma în calitate de corespondent de război. E însă de presupus că Churchill, ca de altfel majoritatea britanicilor, a fost extrem de marcat de moartea cumplită de care a avut parte generalul Charles George Gordon, Guvernatorul general al Sudanului. Încercările acestuia de a ameliora soarta sclavilor, care reprezentau baza economiei sudaneze, au dus la revolta negustorilor de ființe umane, iar Gordon a făcut dovada unui curaj de-a dreptul nebunesc în încercarea lui de a le înăbuși. Epuizat, în 1880, se întoarce în Europa. Este însă solicitat din nou de Coroană să plece la Khartoum în 1884 pentru a conduce evacuarea soldaților și civililor loiali care erau în pericol de moarte, dată fiind apropierea trupelor fanatice ale lui Mahdi. Gordon nu și-a respectat însă în totalitate instrucțiunile. A evacuat în siguranță 2500 de civili, dar cu un număr mic de soldați a organizat apărarea orașului. În ciuda faptului că erau copleșiți numeric, soldații lui Gordon au reușit să reziste aproape un an armatelor lui Mahdi, spre marea admirație a englezilor. Guvernul britanic nu le-a întins însă celor asediați nicio mână de ajutor. Abia când presiunea opiniei publice a atins cote nemaiîntâlnite, s-a format un corp expediționar. Acesta a ajuns însă cu două zile după ce orașul căzuse, iar Gordon și cei 7000 de soldații ai săi fuseseră măcelăriți. Musulmanii n-au luat niciun prizonier.

Mulți spun că Gordon a căutat să devină un martir. De altfel, una dintre ultimele relatări despre bravul general englez vine de la un negustor, care și-a permis să-i sugereze să nu mai lumineze atât de tare palatul să nu cumva să atragă atenția artileriei. Gordon, își amintește negustorul, a chemat gărzile și le-a dat instrucțiuni să îl împuște dacă mișcă. Apoi a ordonat să fie aprinse toate lămpile din palat. S-a întors și i-a spus apoi negustorului înfricoșat: „Du-te și spune oamenilor din Khartoum că Gordon nu se teme de nimic, pentru că Dumnezeul creștinilor l-a făcut fără teamă.”

Vremurile în care au trăit Gordon și Ghurchill par apuse pentru totdeauna. Astăzi, lupta se duce pentru destinul bătrânului continent. Puțini creștini își mai doresc să lupte. Sau, cum spune mult-hulitul lider al populiștilor olandezi Geert Wilders: ”Dacă Europa o să cadă, o să cadă pentru că, asemeni Romei antice, nu mai crede în superioritatea propriei civilizații. O să cadă din cauza credinței prostești că toate culturile sunt egale și, pe cale de consecință, nu există niciun motiv să lupți să-ți aperi propria cultură. Acest eșec în a ne apăra cultura a transformat imigrația în cea mai periculoasă amenințare la adresa Occidentului. Multiculturalismul ne-a făcut atât de toleranți, încât tolerăm până și intoleranța.”