Din primele mutări pe eşichierul politicii externe făcute de preşedintele Obama e greu de spus cum se va termina partida.
Dacă vizitele peste hotare ale noului preşedinte i-au sporit popularitatea - atât în SUA, cât şi în străinătate, bilanţul este ceva mai nuanţat. La Summitul G20, unde a exprimat regret pentru criza financiară şi politica predecesorului său, preşedintele nu a putut convinge liderii europeni de nevoia unor eforturi bugetare suplimentare în vederea relansării economiei mondiale. Iar la Summitul NATO, care a urmat, aliaţii europeni au refuzat din nou să contribuie la sporirea efectivelor militare în Afganistan, cerută de Washington.
În discuţiile cu Dmitri Medvedev s-a pus accentul pe dezarmare. Cei doi preşedinţi au convenit să negocieze un nou tratat de limitare a arsenalelor nucleare. Împreună vor întreprinde eforturi în vederea neutralizării materialului nuclear insuficient protejat şi contracarării celor dornici să intre în posesia lui. Dl Obama a repetat o promisiune din campanie de a milita pentru interzicerea testelor atomice şi înfiinţarea unei bănci internaţionale de combustibil nuclear utilizabil în scopuri paşnice.
Dar parcă spre a atrage atenţia că pericolul nuclear ar putea veni din altă parte, Coreea de Nord a testat tocmai atunci o rachetă balistică. Iar reacţia ei la condamnarea testului în Consiliul de Securitate al ONU a fost de a anunţa că îşi desigilează instalaţiile nucleare şi boicotează tratativele multilaterale legate de acestea.
Tiranul excentric de la Phenian ştie că SUA nu îl vor ataca şi că ONU nu poate impune sancţiuni drastice deoarece China sau Rusia se vor opune. Cele unilaterale sunt ineficiente, schimburile comerciale fiind minime; iar cele care ar împiedica importul de alimente riscă să înfometeze populaţia ca în deceniul trecut. S-ar mai putea ca tiranul să fi observat că ameninţările neduse la bun sfârşit sunt deobicei urmate de concesii.
Poate cea mai îndrăzneaţă schimbare de politică pe care o pregăteşte noua administraţie americană este cea privind relaţiile cu Iranul. Se pare că SUA nu vor mai condiţiona participarea la negocieri multilaterale cu Teheranul de suspendarea operaţiunilor de îmbogăţire a uraniului. Într-un mesaj adresat iranienilor, preşedintele Obama s-a referit la „Republica islamică Iran”, formulă interpretată ca semnalând acceptarea regimului constituţional care a dat de furcă atât de mult Americii. Prin această deschidere, Washingtonul speră să ajungă la negocieri bilaterale cu Teheranul. Dacă nu, măcar să determine Iranul să accepte din nou inspectarea uzinelor sale de către experţi ai ONU.
Preşedintele Obama se grăbeşte probabil şi pentru că noul guvern de dreapta din Israel ar putea bombarda instalaţiile nucleare iraniene de teamă că Teheranul este pe punctul să fabrice arma atomică. În acelaşi timp, Barack Obama pare dispus să promoveze mai activ soluţia celor „două state” - islaelian şi palestinian. În acest scop a trimis un emisar special în Orientul Apropiat, George Mitchell, care nu este privit cu deseobită simpatie de dreapta israeliană.
Noul guvern mizează, ca întotdeuna, pe sprijinitorii săi din Congresul american şi puternicul lobby al organizaţiilor evreieşti. S-a putea însă ca acestea să nu mai acţioneze la unison, dată fiind reacţia lor la numirea lui Avigdor Lieberman la Ministerul de Externe. Lieberman, născut la Chişinău, conduce un partid format în majoritate de emigranţi din fosta URSS şi este ostil ideii de a negocia cu arabii.
Altă filă externă în curs de revizuire este cea privind Cuba. Americanii de origine cubaneză îşi vor putea vizita ţara de origine ori de câte ori doresc şi vor putea transfera bani rudelor rămase acolo. Totuşi, Fidel Castro semnalează din spital că aceste concesii nu sunt suficiente şi cere ridicarea embargolului economic care funcţionează de 47 de ani. Iar dacă la Summitul Americilor, care începe mâine, Barack Obama nu va avea plăcerea să se întâlnească cu Fidel şi nici cu fratele său, ceva mai concesiv, Raul, nu înseamnă că nu va trebui să suporte obrăzniciile preşedintelui venezuelean, Hugo Chavez, sau criticile omologului său bolivian, Evo Morales.
Amândoi şi-au consolidat puterea prin referendumuri constituţionale. Chavez poate candida de câte ori vrea şi hărţuieşte aleşii locali care nu îi sunt favorabili; Morales a făcut greva foamei ca să impună parlamentului o schimbare a legii care va asigura o mai bună reprezentare a populaţiei indigene, sărace, în alegerile din decembrie, la care va obţine probabil un nou mandat.
Desigur, mai ales la dreapta spectrului politic american, există voci care se întreabă dacă mâna întinsă de Barack Obama vechilor adversari sau rivali nu va fi percepută ca un semn de slăbiciune. Până şi piraţii din largul coastelor Somaliei au devenit mai îndrăzneţi când văd pavilionul american. Nu a trecut neobservată nici diferenţa între strângerea de mână rezervată dintre Barack Obama şi regina Elizabeta, la Londra, şi plecăciunea făcută de acesta regelui saudit. Nu ştim cum a fost salutat preşedintele Chinei. Dar e neîndoielnic că s-au produs nuanţări şi politica americană faţă de China. Economiile celor două ţări sunt interdependente, iar liderii chinezi au fost poftiţi la masa decidenţilor în problemele financiare internaţionale.
N-ar trebui trase însă concluzii pripite. Barack Obama a trezit numeroase aşteptări; trebuia să se implice pe mai multe planuri. Iniţiativele sale de politică externă sunt populare. Mai puţin poate anunţata desfiinţare a închisorii de la Guantanamo şi ideea de negocia cu talibanii. E prea devreme pentru a şti dacă, prin idealismul său, Barack Obama calcă pe urmele lui Jimmy Carter sau dacă mutările sale ascund un pragmatism deocamdată greu de perceput.
CITIŢI ŞI: