Povestea care contează cel mai mult aparține oamenilor care au reușit, ani la rând, să țină aprinsă vâlvătaia, fiecare în satul lui. Altfel, nu mai vedeam azi nimic. Și nici nu mai aveam despre ce să scriu.

Jurământul 

Comasca, Prundu, Oncești, Toporu, Slobozia, Oinacu. Fiecare grup își ține pancarda cu numele pe care îl reprezintă. Mâini noduroase, obraji arși de soare, ochi nedormiți și totuși semeți. 

S-au legat într-un fel de frăție, înainte să apară în văzul lumii, cu jurământ rostit dincolo de gardul ultimei case, înspre pustietate. Se vor dezlega de rostul acesta abia după ce trece sărbătoarea. 

 

Râul veseliei

Au venit dis-de-dimineață în centul orașului, adunându-se în fața Teatrului ”Tudor Vianu”, ca mai apoi, însoțiți de mașinile Poliției, să ia în subordine întreg bulevardul principal, pe care deja se întrerupsese circulația. 

Lumea de pe la balcoane sau din răspântii se repede să vadă ce se întâmplă. Telefoanele s-au ridicat deasupra capetelor, în poze, ca la urs. Trecătorii nu au o reacție anume, stau pur și simplu și se uită, ca și cum nu sunt siguri că ritualul acestea e trecut în vreo filă din jurnalul lor de amintiri.  

Râul veseliei se scurge, agale, de-a lungul malurilor obscure, cale de un kilometru, până în Parcul ”Mihai Viteazul”, unde va avea loc serbarea propriu-zisă, în fond un concurs sub sigla Festivalului ”Călușul ca pe Vlașca”, despre care se spune în megafoane că e la a XXIII-a ediție.

 

”Bunăstarea familiei”

Făcusem între timp cunoștință cu ceata din Oninacu. Cel care a construit grupul, încă din urmă cu 28 de ani, e Gabriel Ciobanu, zugrav de meserie. Și de atunci încoace se ține strâns de datină. 

Pentru ce? Îl întreb. Se uită la mine, lung, apoi își aranjează peruca de scenă, își drege mai bine cearceaful în care s-a înveșmântat. Ca să facă impresie și mai bună și-a dat cu o roșeață pe față, de zici că e ruj. Dincolo de comicul de situație, răspunsul vine într-o nuanță categorică. ”Călușul trebuie ținut. El îndepărtează spiritele rele și aduce bunăstarea familiei, spor în casă”. 

A spus-o în convingerea celui care știe precis că în viață totul trebuie să fie cumpănit și nicidecum lăsat la voia întâmplării. 

Altfel, cu greu găsește, de la un an la altul, pe cei dispuși să meargă alături de el, în fiece lună iunie. Ca în zilele astea. ”Copiii nu mai vin să învețe așa ceva. Tineretul a plecat la muncă în alte părți”.

Ortacii lui și-au făcut costumele din ce-au avut pe acasă. O anume uniformizare se remarcă, a roșului cămășilor. De pălării și-au agățat beteală. Însă mișcările, metodic aliniate, rotite, învârtite, susținute de acordeon și de vioară, ilustrează mai bine ca orice comuniunea.

 

Reînvierea, după 40 de ani

Din comuna Toporu au venit copiii. Unică imagine în marea aceasta de siluete trecute de prima tinerețe. Și ce frumoși sunt în straiele lor imaculate! Cu brâiele încărcate, din piele, și cu pieptul susținut de tricolor, strigă cât pot ei de tare, în felul acesta dând propriei umbre consistență. 

După scurta reprezentație am cunoscut-o pe Mariana Stănescu, profesoara lor, de Limba și Literatura Română, cea care i-a și învățat obiceiul, dar și cum îi dai plenitudine prin mișcarea mâinilor și picioarelor. 

Formația ”Mugurașii” se numește ansamblul, format din 11 prichindei. E generația actuală. Pentru că doamna de care vă zic are o activitate în domeniul tredițiilor mult mai veche, încă din 1993, de când și-a finalizat studiile și a mers să predea în școala sătească. De loc, interlocutoarea mea e din orașul Giurgiu. 

Opinia sa e că profesorul nu trebuie să se limiteze la manual, ci să fie un model pentru cei din jur. Ea este cea care, potrivit propriilor spuse, a făcut să renască în acea arie Călușul, după 40 de ani în care nu mai fusese văut pe ulițe. ”Puține tradiții există în Toporu. Dar nu pentru că nu au existat niciodată”. 

Costumele au fost cusute de femeile din sat, pe care Mariana le-a îndemnat să purceadă la treabă. Știau ele așa ceva, dar pentru ce să își mai folosească acul și ața?! 

Uite motivul! Și nu numai acesta. De Crăciun se pleacă la colindat. E nevoie de alte rânduri de haine, potrivite sezonului. Zămislite după portul specific locului. Și atunci dascălul e în fruntea strigăturilor.  

Criza de lăutari

Am nevoie de o privire de ansamblu pentru ce se întâmplă în Județul Giurgiu. Schimb câteva idei cu Lucica Damian, referent de specialitate în cadrul Centrului de Conservare și Valorificare a Tradiției și Creației Populare.   

Cel dintâi aspect, în virtutea patriotismului local, e că în acest județ din sudul țării se păstrează Călușul autentic. De la felul în care se constituie cetele până la derularea mesajelor jucate și cântate. 

Ceva însă nu funcționează cum trebuie. ”E o criză de lăutari”. În fiecare sat există alte ritmuri. Adevărul e că, văzând fiecare trupă în parte, nu era ceva care să semene cu veciunul de competiție. ”Pașii sunt diferiți de la un sat la altul, iar lăutarii trebuie să-i știe, ca să-i susțină”. 

 

Vioara

Ce spui, domnule lăutar, de treaba asta? Răspunde în cele ce urmează Dănuț Ștefan, din Frătești. În primul rând, îi dă dreptate specialistului. ”Ne-am împuținat”. 

De vioara lui este legat de la 12 ani, de când a învățat meseria asta. De la cine? ”De la tata”. 

Când încerc să-l descos asupra numelor de cântece specifice Rusaliilor, și de corzile sale care mai că ciupesc singure văzduhul, se codește să spună. 

Îmi dau seama că sunt ale satului său și mai degrabă dă de înțeles că un străin, precum eu, de la București, nu trebuie să intre în lumea asta. 

În fine, grătarele

Cetele s-au pierdut în cele din urmă pe străzile Giurgiului. Numai după fluierele Muților le mai distingi, de departe, în dogoarea prânzului. 

Caută porțile care să li se deschidă și să aducă în casă cuvântul Cerului. Numai că de peste tot sfârâie grătarele. Zurgălăii s-au topit.   
 

 

Te-ar putea interesa și: