Eternul Snagov

 

În anii ’63-’64, într-o dimineaţă de duminică, pe distanţa dintre Bucureşti şi Snagov-parc nu întâlneai mai mult de 20 de automobile: maşini vechi de dinainte de război, Moskviciuri, Wartburguri, eventual vreun Opel Kapitan sau Peugeot purtând însemnele de înmatriculare ale Corpului Diplomatic… Casele din satele de pe acest traseu erau spoite cu var, aveau prispă ori cerdac iar în spatele lor creşteau pomi fructiferi şi se întindeau sfori de viţă-de-vie. Din august, ţăranii începeau să scoată la poartă, pentru vânzare, în coşuri, cu cântarul alături, legume şi struguri. Spre sfârşitul drumului dintre intersecţie şi Snagov-parc, asfaltat impecabil, trasat parcă cu rigla şi umbrit de pădurea deasă pe care o străbătea, înainte de un promontoriu, apuca prin pădure un drumeag pietruit care înconjura coada lacului. Aceasta, în formă de potcoavă, era betonată şi se amenajase astfel un ştrand mărginit de arbori deşi şi înalţi. Încă erau la modă motocicletele, mulţi soseau aici cu MZ-uri şi Jawe ceho­slovace. Majoritatea oamenilor veneau însă la ştrandul din Snagov-parc cu autobuzele care plecau duminică dimineaţa din faţa Casei Scânteii sau de la Podul Băneasa. La Snagov-sat, pe malul dinspre răsărit al lacului, se putea ajunge şi cu trenul care pornea din Gara de Nord. Muzica uşoară a epocii îl celebrase în două cântece: unul se intitula chiar Trenuleţ de Snagov. Celălalt – Trenul de duminică – era o adaptare după Bambino, şlagăr lansat de Dalida în 1958 sau 1959.

Ştrandul de la Snagov avea bordura betonată, însă vegetaţia şi brădişul încâlcit din apă nu fuseseră curăţate. Locul era foarte răcoros şi lumea se putea retrage la umbra pădurii, desfăcând sacoşele şi întinzând masa pe iarbă. Se găseau un grătar de mititei în apropiere şi un bufet cu sticle de bere şi de limonadă. La un kilometru distanţă de acest ştrand, lângă care avea să apară unul dintre primele campinguri din România, exista un restaurant compus din două corpuri de clădire, aflat aproape de promontoriu. Clădirea din stânga şoselei, acoperită cu ţiglă, era un local îngrijit. Din spatele lui cobora în zigzag un şir lung de trepte până la malul lacului, unde exista o terasă pardosită şi acoperită cu grinzi de lemn, amintind Pescăruşul de pe malul Lacului Herăstrău. Terasa de aici, mult mai mică, era însă descoperită, astfel încât te puteai apleca peste balustrada ei să culegi nuferii care pluteau pe apă. O şalupă de câteva locuri putea fi închiriată pentru suma de 50 de lei. Chemată prin telefon, aceasta acosta chiar la debarcaderul restau­rantului, într-un golf răcoros mărginit de copaci presupuşi a fi rămăşiţe din Codrul Vlăsiei. După ce ieşeai din golf, înspre stânga, te frapau întinderea lacului şi insula din mijlocul lui, beată de vegetaţie vara. Din această vegetaţie se înălţau turlele bisericii mânăstirii de care îngrijea un călugăr bătrân. Mergând pe apă, te puteai apropia până la câţiva metri de debarcaderul palatului prinţului Nicolae, fratele lui Carol al II-lea, o clădire radioasă, cu esplanadă largă şi un şir de trepte, pe care se aflau numeroase felinare electrice cu globuri alb-mate.

În timpul ultimului război, palatul prinţului Nicolae, care părăsise ţara înainte de abdicarea fratelui său, îi servise drept casă de protocol mareşalului Antonescu. Se ţinuseră aici şedinţe ale Consiliului de Miniştri, iar prima parte a zilei de 23 August Anto­nes­cu o petrecuse în această clădire. După ce 23 August a devenit sărbătoare naţională, Gheorghiu-Dej dădea pe esplanada palatului de la Snagov recepţiile oficiale. Ceauşescu a păstrat numai câţiva ani obiceiul. În 1974, drumul din şoseaua Bucureşti-Ploieşti spre Snagov-parc a fost închis, s-a desfiinţat staţia de benzină din inter­secţie şi a fost dărâmată braseria ridicată tot acolo în anii ’60. Probabil că tot atunci s-au demolat restaurantul Pescăruş-Snagov şi terasa acestuia. În 1990, când am putut ajunge din nou la Snagov-parc, nimic nu mai amintea de existenţa lor. Fuseseră făcute una cu pământul.

 

Ștrandurile din București

 

În anii ’60 existau multe ştranduri în Bucureşti, deschise de la 1 iunie. În fruntea lor se situa bazinul cu valuri Lido din curtea interioară a palatului omonim, care, cu anexele sale, se întindea pe suprafaţa a patru străzi centrale. Intrarea se făcea prin curtea de peste drum de biserica Boteanu şi costa 12 lei, adică de zece ori mai mult decât la un ştrand de lângă Operetă, frecventat de adolescenţi şi copii, poreclit „Ligheanul vesel”.

Construit în epoca interbelică, Palatul Lido fusese proprie­tatea omului politic liberal C. Angelescu, fost prim-ministru, care îl scăpase de la demolare la mijlocul anilor ’30, cu prilejul „alinierii” care trasase conturul celor patru bulevarde consecutive ce leagă Piaţa Victoriei de Piaţa Unirii.

În ştrandul Lido se putea intra şi din holul hotelului. În mijlocul său se afla piscina lungă de vreo 20 de metri, placată cu faianţă alb-albastră, înconjurată pe ambele laturi de şezlonguri, umbrele şi măsuţe. În latura dinspre Strada Franklin existau un bazin în miniatură pentru copii, ficuşi, flori şi câteva trepte betonate. Adâncimea bazinului, care declina lent, atingea patru metri în capătul opus, unde exista o punte care îi unea laturile. Apa din piscină era schimbată de câteva ori pe zi şi era perfect trans­parentă. Din oră în oră, precedate de un semnal sonor amintind o sirenă de vapor, porneau valurile. Acestea se puteau auzi şi seara, după închiderea ştrandului, pentru delectarea clienţilor care luau masa pe terasa restaurantului, în pauzele orchestrei, până la 2.30 dimineaţa, când se închidea localul. Exista şi o a doua terasă, cu bar, la un nivel superior, unde ziua clienţii se puteau totodată bronza. Dedesubtul primei terase, parte din corpul hotelului, era ghereta doamnei Wanda, o poloneză spelbă care vindea ţigări şi ziare străine. Chelnerii aduceau pe tăvi citronade în pahare bru­mate, cu paiul aferent lipit de ele, sticle de bere germană, băuturi alcoolice moderate şi cocteiluri Alexander I şi Alexander II, la modă pe atunci.

Dincolo de Arcul de Triumf, în apropierea bisericii Caşin, se găsea Ştrandul Tineretului, foarte curat, unde se ţineau cursuri de înot, cu un bazin lung de 50 de metri prevăzut cu trei trambuline şi altul de 25. Majoritatea bucureştenilor preferau însă Ştrandul Bordei, înfiinţat în anii ’50, întrucât acolo era loc întins şi iarbă unde se putea aşterne masa cu cele aduse de acasă, iar berea şi grătarul de mititei se aflau la-ndemână. La Bragadiru era aproape la fel, ca şi pe malul Lacului Tei, la Ştran­dul Stu­den­ţesc. Câteva categorii sociale, în frunte cu activiştii Comite­tu­lui Central şi salariaţii aparatului represiv, îşi aveau propriile ştranduri, cu restaurante cu preţuri modice, aşezate în locuri dis­crete, păzite cu vigilenţă.

Pe la ora opt seara, când începea să se întunece, pe atunci neexistând oră de vară, o distracţie la îndemâna oricui o con­sti­tuiau cinematografele în aer liber, „grădinile”, unde spec­tatorii puteau să fumeze în voie şi să mănânce seminţe sau alune. Aceste grădini, precum „Eforie” de pe strada cu acelaşi nume, erau moştenite din epoca interbelică. La fel, grădina cinematografului „Capitol”, din Strada Sărindar. Lipită de clădirea Bibliotecii Cen­trale Universitare, era o grădină cu program de revistă, „Boema”, unde actorii Teatrului „Constantin Tănase” dădeau spectacole în care, în anii ’60, scheciurile şi cupletele erau pigmentate chiar cu unele aluzii politice.

 

La munte

 

La sfârşitul anilor ’50 şi începutul deceniului următor, Sinaia nu mai avea aspectul unei capitale estivale. Gara regală, înrudită stilistic cu aceea de la Băneasa, se degrada ferecată, lăsată în părăsire. La Peleş soseau grupuri de vizitatori aduşi să vadă luxul în care trăise monarhia. Îşi trăgeau mai întâi peste bocanci sau pantofi, la vesti­ar, nişte cipici de pânză, ca să nu murdărească parchetul, şi porneau în­colonaţi după ghid. Ajunşi în dreptul biroului lui Carol I, aflau că re­gele îşi ţinea sfetnicii în picioare în timpul audienţelor şi nu le în­tindea întreaga mână, ci numai unul, două sau trei degete…

În 1961 apăruse romanul O crimă la castel semnat de scriitorul Theodor Constantin. Acţiunea cărţii se petrecea la Peleş, unde o angaja­tă a „muzeului” îl introdusese pe ascuns pe Tiberiu Fotiade, un burghez descompus, evadat dintr-o închisoare în care ispăşea delicte de drept comun. O fostă doamnă de onoare îi destăinuise pe patul de moarte că în dosul unor lambriuri de la Peleş zac ascunse nişte bijuterii. Fotiade petrecuse câteva zile şi nopţi în castel căutând comoara şi fusese observat de un ghid pe care nu ezitase să-l asasineze cu un arc şi o săgeată luate dintr-o panoplie. După apariţia cărţii, vizitatorii întrebau care este panoplia cu arcul şi săgeata ucigaşe, rămânând descumpăniţi să audă că totul era „ficţiune”. Peste un an, romanului i s-a schimbat titlul în Urmărirea abia începe.

Soseau la Peleş şi înalţi oaspeţi din străinătate. În aprilie 1960, preşedintele Sukarno al Indoneziei, aflat în vizită oficială în România, stârnise aici câteva momente de panică. Pe când primea explicaţii despre nişte armuri medievale, Sukarno îşi întrerupsese brusc translatoarea, apucând-o de braţ şi şoptindu-i ceva la ureche. Femeia tălmăcise în auzul tuturor (suita oficială, agenţi, personalul castelului):

– Domnul preşedinte doreşte să meargă imediat la toaletă. Privirile s-au îndreptat instinctiv înspre directorul Peleşului, un istoric de artă, care nu ştia ce să spună întrucât mersul la toaletă al preşedintelui indonezian nu era înscris în program. Apoi se îngăl­be­nise la faţă, amintindu-şi că WC-ul biroului său era defect. Se aşternu­se o tăcere copleşitoare, lungă de zece sau douăzeci de secunde, spartă de un glas disperat:

– Da’ du-l, domnule, undeva, fie şi-n curte!…

Ca iluminat sau trezit dintr-o amnezie, directorul i-a făcut imediat semn lui Sukarno să-l urmeze şi au pornit amândoi în pas alert spre baia regelui Carol I, însoţiţi de doi sau trei agenţi. Sukarno a intrat în baie, închizând uşa în urma sa. Directorul îşi lipise urechea de pe­rete, aşteptând crispat, încordat, îngândurat, întrucât ştia că toaleta regelui Carol I nu mai fusese folosită de peste un deceniu. S-a destins la faţă după câteva minute, când, ca din depărtare, a răzbătut un zgomot de apă slobozită. Cu o expresie asemănătoare a ieşit şi Sukarno pe uşă, întorcându-se să asculte explicaţiile despre armuri.

Există în centrul Sinaiei trei clădiri emblematice, aşezate în parcul central al oraşului. Hotelul Caraiman, construit în 1906, îşi are intrarea în şoseaua care duce la Predeal. În anii ’50 îşi pierduse identitatea, transformat în casă de odihnă numerotată – 1, 2 sau 3 –, cu cantină în fostul restaurant, ferestrele, balcoanele sale şi un escalier răspund înspre parc, întocmai ca ferestrele, balcoanele şi terasa dinspre răsărit ale Hotelulul Palace, cu intrarea în strada care duce la mânăstire. Tot casă de odihnă numerotată devenise şi Palace-ul. Braseria, barul de zi erau închise. În fostul restaurant preschimbat în cantină luau prânzul şi cina, pe baza unor bonuri numerotate, serviţi de câteva femei îmbrăcate în halate, vilegiaturiştii sosiţi la Sinaia prin sindicat. În vârful triunghiului configurat de clădirile din parc – Cazinoul, descris în romane interbelice cu sălile sale de ruletă, bacarra, chemin de fer, crupieri în smoching, jucători şi jucă­toare mai mult sau mai puţin pătimaşi. Acum, sub acoperişul fostului cazinou se juca rummy, şah, table şi ţintar, există sală de lectură, bibliotecă, iar în latura dinspre şoseaua de Predeal, o bodegă cu grătar cu infraroşii – o noutate la începutul anilor ’60 – pe care sfârâiau cotlete, fleici şi mititei. Clienţii beau bere Azuga îmbu­teliată în sticle de o jumătate de litru, sau bere Bucureşti, în sticle de opt sute de grame, servită în vagoanele-restaurant. Mai circulau automotoare fabricate la Uzinele Malaxa înainte de război, alb-roşii şi alb-albastre, cu contur aerodinamic şi compartimente de clasa întâi căptuşite cu pluş turcoaz sau de culoarea zmeurei şi tetiere imaculate.

Pe aleea dintre mânăstire şi Peleş, într-un local căruia con­ti­nua să i se spună Riegler, după numele fostului proprietar, era o mică braserie cochetă, dotată, în afară de grătarul cu infraroşii, cu unul dintre primele tonomate existente în România. Cu o fisă de 50 de bani înfăţişând la lucru un forjor musculos ca un culturist, se putea ascul­ta un cântec dintr-un sumar de o sută.

Pe drumul dintre Sinaia şi Cota 1.400, pavat cu piatră cubică, nu circulau decât automobile şi maşini de teren GAZ, jeepuri sovietice pe a căror licenţă începuseră să fie produse la Câmpu­lung-Muscel noile vehicule IMS. Reţeaua de scaune care lega Sinaia de Cotă, prelungită ulterior până la Vârful cu Dor, evoca tiribom­bele din bâlciurile de altădată: înainte de pornire, pasagerii erau împrejmuiţi cu un lanţ protector pe care, la sosire, când viteza încetinea, un om de serviciu îl dezlega cu repeziciune pentru ca aceştia să poată coborî din mers.

Decorate după gustul de la sfârşitul anilor ’30, hotelul şi restaurantul de la Cota 1.400 aveau puţini clienţi, dar se animau în zilele dintre Crăciun şi Anul Nou. Obicei moştenit de pe vremuri, era de bon ton să petreci Revelionul (încă se mai spunea reveion) la Cota 1.400 sau la Hotelul Aro din Braşov. Însă Sinaia începuse să fie evitată os­tentativ din anii ’64-’65 de oamenii cu pretenţii, din cauza numărului mare de cumetre şi sindicalişti care o copleşeau. Pe strada principală se perindau nenumăraţi trecători încălţaţi cu pantofi, îmbrăcaţi în haine de oraş, deşi nu erau localnici, şi femei trecute de prima tine­reţe, cu basmale sau baticuri pe cap. Unii trecători duceau de căpăstru aparate de radio portative cu tran­zistori, Electronica, de cu­loarea muştarului, cântărind peste un kilogram, din care se revărsau muzică, buletine de ştiri ori trans­misiuni sportive.

Cea mai elegantă staţiune de munte din ţară devenise Poiana Braşov, unde nu existau sindicalişti, era linişte, lume puţină şi o pârtie neaglomerată de schi. Soseau aici uneori sâmbăta, rămânând până luni dimineaţa, diplomaţi străini în post la Bucureşti. La Hotelul Sporturilor, meniurile şi serviciul din cele trei restaurante erau de cea mai bună calitate. Urcau în Poiană pentru câteva ceasuri şi turişti occidentali ajunşi la Braşov. Unul dintre aceştia botezase „Teroarea Carpaţilor” vehiculele decapotabile de mărimea unui autobuz care legau oraşul de staţiune. Erau foste brekuri ale Jandarmeriei, cu bănci de lemn pe care pasagerii şedeau îngheţaţi bocnă, la temperaturi de -10° sau chiar -15°. Uneori ajungeau la destinaţie acoperiţi de zăpadă, dacă ningea, ceea ce se întâmpla foarte des iarna, atât la Braşov, cât şi în Poiană.

 

Mănăstirile

 

Pe la începutul şi mijlocul anilor ’70 apăruse o teorie contrară celei de azi („încălzirea globală”), ai cărei propagatori susţineau, în reviste de popularizare precum „Magazin”, „Flacăra”. „Veac nou”, că planeta se răceşte… Asta se întâmpla pe când iernile noastre, îndeosebi cele din Bucureşti, erau foarte blânde. Fuseseră şi două ierni aspre, în 1962 şi 1963, de care îmi amintesc foarte bine întrucât în cursul lor şcolile s-au închis pentru câteva zile. Geroasă fusese şi iarna din 1968, când s-a desfăşurat la Braşov primul festival de muzică uşoară „Cerbul de Aur”… Apoi, în anii următori, a nins tot mai puţin, iernile fiind anemice şi scurte, prilej pentru oameni să evoce marile zăpezi, geruri şi viscole abătute asupra ţării, îndeosebi a Capitalei, în februarie 1954, iar pentru directorul unui cotidian să atribuie, într-un articol de pe pagina întâi, lui Apollinaire celebrul vers al lui Villon Mais ou sont les neiges d’antan?

Multă vreme am avut nostalgia zăpezilor. Până la ninsorile din ianuarie 1985 mi-au astâmpărat-o şederile la câteva mânăstiri. În februarie 1982, după o noapte petrecută la Polovragi, dimineaţa, nu-mi venea să plec din pridvorul dinspre apus al stăreţiei, privind cum ninge, mărunt şi odihnitor, peste Cheile Olteţului, spre Parâng. Aceeaşi senzaţie de linişte şi destindere mi-o lăsau ninsorile de la Mânăstirea Bistriţa de lângă Piatra Neamţ. Mergeam doi-trei kilometri spre pădure, prin liniştea zăpezii proaspete. Iar în ianuarie 1987, când a nins iarăşi mult, petrecând întreaga lună la Curtea de Argeş, mă plimbam prin parcul mânăstirii înconjurat de un zid gros de cărămidă şi rupt de oraşul de care îl despărţeau câteva sute de metri. Locuiam în reşedinţa de vară a regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, în palatul intrat apoi în proprietatea Bisericii, şi urcam până la primul etaj – din pură plăcere – cu un lift elveţian instalat în 1914. Foarte încăpătoare, cu o carpetă întinsă pe jos, cabina acelui ascensor, care suia molcom şi lin, avea geamuri de cristal şi o canapea în formă de potcoavă căptuşită cu catifea.

La vreo două sute de metri de palat, în capătul dinspre răsărit al parcului, lângă un pâlc de brazi costelivi, foarte înalţi, fusese amenajat un mic cimitir monahal înconjurat cu gard de sârmă. Pe când mă plimbam până la intrarea sa, pe zăpada scârţâind sub picioare, avea un singur mormânt: al părintelui Macarie, fost ofiţer de artilerie înainte să se călugărească. Cine putea să-şi închipuie că peste 15 ani vor fi aduse din Portugalia şi reînhumate în cimitirul acela osemintele Elenei Lupescu, iar într-un mausoleu de forma şi dimensiunile unui stog de fân, la câţiva metri de catedrală, resturile părinteşti ale lui Carol al II-lea?…

 

Mistica și stomatologia

 

În 1982 sau ’83 a apărut la editura unei mitropolii celebra carte de trăire mistică Urmarea lui Hristos (Imitatio Christi) a lui Toma de Kempis. Mai fusese tradusă la noi, însă din latină în slavonă, de către boierul Udrişte Năsturel, eruditul cumnat al lui Matei Basarab.

Tipărirea acestei lucrări a produs surprindere întrucât regimul evita să publice pagini de ascetică şi mistică. Mulţi au spus atunci că faptul constituia o supapă de felul celor pe care Ocârmuirea obişnuia să le deschidă periodic culturii laice. Nu au lipsit nici alte interpretări.

Adevărul era însă cu totul diferit de aceste presupuneri şi l-am aflat în anii ’90 de la mitropolitul la a cărui editură eparhială fusese imprimată cartea. Cu un an înainte sosise la reşedinţa sa un director din Departamentul Cultelor în ale cărui atribuţii intrau şi tipăriturile bisericeşti. Directorul a luat masa de seară cu mitropolitul, după care, pe la orele 10, s-a dus să se culce în camera de oaspeţi. Înspre miezul nopţii l-a lovit o îngrozitoare durere de dinţi, gemetele răzbătând până în dormitorul înaltei sale gazde, care, amintindu-şi că are un consilier cu ginere stomatolog, l-a trezit din somn cu telefonul. Un sfert de ceas mai târziu, medicul deschidea cabinetul policlinicii unde lucra şi îşi tămăduia pacientul nocturn.

A doua zi luau împreună masa de prânz mitropolitul, directorul din Departament şi medicul, pe care, la un moment dat, omul Stăpânirii l-a întrebat:

– Cum aș putea, domnule doctor, să vă întorc binele pe care mi l-aţi făcut?

– Mie, în niciun fel – a răspuns stomatologul –, însă socrul meu, preotul, a lucrat 20 de ani la traducerea cărţii lui Toma de Kempis şi mă tem că nu va apuca s-o vadă publicată…

– Vă promit că o să apuce!, a zis directorul. Şi s-a ţinut de cuvânt.

 

O croazieră pe Transilvania

 

În anul 1957, pe când puţini români călătoreau în străinătate şi încă şi mai puţini în Occident, regimul a oferit o croazieră de două săptămâni pe mările Egee şi Mediterană unor scriitori, intelectuali, plasticieni şi muzicieni în care avea încredere. Aceştia au plecat de la Constanţa cu motonava Transilvania, un mic pachebot de lux construit la şantierele navale din Copenhaga în 1938, împreună cu altul, aproape identic, Basarabia, care în 1941 au fost duse în Bosfor spre a fi puse la adăpost de războiul care tocmai începuse. În 1945, ruşii au impus readucerea vaselor în ţară şi s-au făcut stăpâni pe Basarabia, rebotezând-o Ucraina. Un an mai târziu, Transilvania era trimisă, din dispoziţia ministrului de externe Gheorghe Tătărescu, să culeagă o parte din membrii legaţiilor diplomatice din Apus, însă cei mai mulţi ezitau ori refuzau să revină în ţară. Spre uimirea generală, s-a întors din Elveţia, unde se refugiase în 1944, Constantin Argetoianu, unul dintre cei mai versaţi oameni politici. Avea să îşi sfârşească zilele în închisoarea de la Sighet.

Pasagerii croazierei din 1957 s-au oprit mai întâi la Constantinopol, apoi la Pireu – spre a vizita Atena, ajungând după asta în largul Mediteranei, unde doi scriitori au făcut următoarea farsă: întrucât Transilvania avea o staţie de amplificare menită să retransmită emisiunile difuzate la Radio Bucureşti, l-au convins pe căpitan să-i lase la microfon imediat după radiojurnal şi să îi anunţe, ca de la postul naţional de radio, pe laureaţii Premiilor de Stat pe anul 1956 (cele de clasa întâi erau de 50.000 de lei – echivalentul a o sută de salarii mici). Din ştirea apocrifă reieşea că o bună parte dintre cei aflaţi pe vapor primiseră mănoasa distincţie, aşa încât unii „laureaţi” au făcut cinste, farsa transformându-se într-o petrecere la care a curs multă şampanie.

Din Varna plecase în acelaşi timp şi pe acelaşi itinerar un vas cu intelectuali şi artişti bulgari care au aflat de farsa colegilor români şi s-au apucat s-o imite. Cu deosebirea că din difuzoarele navei pe care se aflau s-a propagat ştirea că regimul din Bulgaria s-a prăbuşit, conducătorii săi au fugit la Moscova, iar regele Boris era în drum spre Sofia… Auzind asta, câţiva pasageri şi-au rupt în văzul tuturor carnetele de partid, mărturisind că n-au iubit niciodată comunismul, şi au închinat în sănătatea regelui eliberator.

Te-ar putea interesa și: