În timpurile lui Ceauşescu, homosexualitatea a ajuns pentru prima data să fie dezbătută în Parlament în anul 1936, cu titlul legal de „inversiune sexuală”. Aceasta desemna o relaţie intimă între persoanele de acelaşi sex. Articolul 431 din Codul Penal revizuit în 1936 incrimina „actele de inversiune sexuală savârşite între barbati sau între femei, dacă provoacă scandal public, cu închisoarea de la şase luni la doi ani”. 

Prima problema care sa pus privind scandalurile iscate de „inversiunea sexuală” a fost dacă aceasta reprezenta o infracţiune când se petrecea undeva în privat, sau doar dacă relaţia era publică, scrie Wikipedia.

Răspunsul a venit în anul 1940, când o hotărâre judecătorească a sugerat că în momentul în care o relaţie homosexuală este adusă la cunoştinţa publicului, această reprezintă o infracţiune şi va fi pedepsită conform legilor.

Cei care erau prinşi în astfel de conjuncturi riscau să facă închisoare de la şase luni la doi ani, deci majoritatea se ascundeau. Frica a fost instaurată rapid în rândul minorităţilor, deoarece poliţia vâna astfel de cazuri, pe care oricine le putea reclama.

Articolele din Codul Penal din 1936 au fost revizuite în 1968 de Marea Adunare Naţională a Republicii Socialiste România, urmând ca minorităţile să fie considerate „infractori de drept împotriva persoanei”.

Odată cu această revizuire a apărut un articol întreg despre homosexualitate în care au fost specificate trei noi infracţiuni, care, până la acel moment nu au existat: articolul 202 referitor la „coruptia sexuală" a minorilor, articolul 201,urmarea fostului articolul 431 din codul anterior, care pedepsea „săvârşirea actelor de perversiune sexuală care au produs scandal  public" cu închisoarea de la unu la cinci ani  şi articolul 200, care avea să devină celebru. Ultimul viza homosexualii pe care Ceauşescu i-a dorit de la bun început eliminaţi.

„Relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex se pedepsesc cu închisoare de la unu la cinci ani”. Articolul 200 a fost prima lege românească prin care homosexualitatea a fost recunoscută în mod direct, însă în acelaşi timp interzisă cu desăvârşire. ” În orânduirea comunista homosexualii nu puteau fi decat devianţi, nu corespundeau moralei oficiale. Nu puteam fi decât agenţi ai capitalismului putred, cum să fii comunist şi homosexual? Ţăran şi homosexual? Nu se putea asta în ruptul capului, dădea peste cap socotelile si alcătuirea ideologiei de partid si de stat”, a explicat Florin Buhuceanu, membru Accept.

Deoarece pe vremea lui Ceauşescu nu concepea absolut nimeni existenţa unor baruri sau locuri speciale pentru homosexuali şi pentru că frica era adânc înrădăcinată în inimile minorităţilor, membrii lor fiind foarte atenţi mai ales la vecini, ei se întâlneau în parcuri sau în gări. La un moment dat, aproape fiecare oraş avea un loc desemnat în mod neoficial, unde se întâlneau cei cu aceiaşi orientare.

Cei care erau prinşi, fie în urma vecinilor care „ciripeau” sau a urmăririlor pe care Securitatea le organiza, sfârşeau închişi în puşcării, bătuţi şi abuzaţi.

”În 1983 am fost arestat pentru prima oara. Adusesem cu mine acasă un bărbat cu care ma culcasem. Nu ştiu cine ne-a turnat, dar au lucrat repede. Dimineaţa, după ce celalalt bărbat plecase, patru poliţisti au intrat în casa cu forţa si m-au luat pe sus. Am fost condamnat la patru ani” este mărturia unui homosexual care apare într-un raport elaborat de Humans Right Watch pe tema abuzurilor împotriva homosexualilor din România.

Chiar dacă în 1989 regimul comunist a căzut, asta nu a însemnat că şi Articolul 200 trebuia să dispară. Chiar şi după revoluţie, poliţia a continuat să vâneze persoanele diferite.

În anul 1993, poliţia din Sibiu a arestat cinci tineri bănuiţi că ar fi homosexuali, printre care se număra şi Ovidiu Bani, un păpuşar care lucra la Teatrul din Sibiu.

„Am ajuns acasă de la serviciu şi taică meu mi-a spus că un poliţist a fost la noi acasă întrebând unde eram. Fără a intra în detalii şi fără să dea explicaţii mai multe, poliţistul a lăsat vorbă că e mai bine să mă duc eu la sediul Poliţiei pentru a răspunde la nişte întrebări. Nimic mai simplu. Peste vreo două zile m-am prezentat la poliţie unde m-a pus într-o cameră de interogaţii. Dupa câteva ore de interogaţie si tot felul de insulte la persoana mea, m-au dus jos la subsol,  m-au dezbrăcat complet în pielea goală m-au controlat din cap până în picioare, mi-au ras  părul de pe cap, m-a pus în cătuşe şi după aceea m-am pus într-un microbuz de poliţie şi m-au dus la un judecător.  În tot acest timp am fost încătuşat.   Judecatorul  a dat ordin să fiu întemniţat imediat in baza articolului 200”, povesteşte Ovidiu Banu.