Generaţia cu numărul 200 a deschis un nou an universitar în Politehnica Bucureşteană. Universitate proiectată în 1818 de Gheoghe Lazăr. Profesorul care a crezut, mai presus de orice, că învăţământul în Limba Română este inima acestei naţiuni, cât şi esenţa progresului ei. Şi, mai mult decât atât, că şi Matematica poate fi studiată în tonalitatea limbajului eminescian.
În lumea datelor care nu suportă virgule să lucrăm neapărat cu cifre. Anume că 6.000 de boboci au intrat, în septembrie 2018, în Campusul tehnicii. Întregind astfel un adevărat oraş al studenţimii, cu peste 30.000 de suflete, incluzându-i şi pe cei de la Master sau Doctorat.
„Ne-am înşelat!”
La rândul ei, noua Aulă, dată tot acum în folosinţă, cu 1.200 de locuri, se dovedeşte neîncăpătoare, făcându-l pe rectorul Mihnea Costoiu să exclame. „Ne-am înşelat!”. Cu referire la ideea că spaţiul acesta ar fi suficient pentru evenimente speciale.
Scările şi culoarele de trecere s-au transformat pe dată în tot atâtea locuri în care se poate sta pur şi simplu turceşte, la înghesuială, căci nevoia te învaţă să te adaptezi la orice situaţie.
Multi alţii au rămas afară, fie pe aleile care fug în toate direcţiile, printre clădiri, fie în dreptul facultăţilor, aşteptând să se termine dis cursurile festiviste ale gazdelor şi invitaţilor şi, în final, să se treacă la treabă.
„Să avem asigurat un job”
Nu-i deloc greu să-i găseşti pe nou-veniţi, după cum stau timizi, uşor debusolati, în grupuleţe, ca prietenii, cunoscându-se, e drept, încă din liceu. Dialogul cu ei se leagă foarte uşor.
De ce aţi dat la Politehnică? „Să avem asigurat un job”, vine răspunsul direct al unei domnişoare, susţinută imediat de restul grupei.
Unii au intrat la Electronică, alţii la Automatică. Ce planuri aveti după finalizarea studiilor? „Să lucrez în domeniul aparaturii medicale”. „Programare”. „Jocuri video”. „Sisteme informaţionale care combină hărţile fizice cu softul”.
Puştiul care visează să ajună la Institutul M eteorologic s e îmbuj orează pe dată. Desenează în aer tot felul de scheme, ca şi cum exact în acest moment viitorul se poate transfera în prezent.
Sunt foarte precişi copiii aceştia. Unde vreţi să aplicaţi toate câte spuneţi că vreţi să realizaţi, în ţară sau în străinătate? „În ţară” , imediat răspund toţi. Câţiva, e drept, mai cu jumătate de gură. „Dacă ni se va da posibilitatea”, răsare pe dată o umbră de neîncredere.
Nu e acum momentul pesimismului, deşi oricine şi-ar da seama că are de-a face cu o generaţie mult prea matură în gândire, ca să fie ademenită cu şabloane de doi bani.
Răsare un element supliment ar. Cum aţi reuşit la facultate, datorită lecţiilor de la şcoală sau a meditaţiilor particulare? Se descretesc pe dată frunţile, ca la o glumă mult prea bună pentru a nu fi gustată, asemeni unui retoric chestionar. „Meditaţiile!”.
Dincolo de şabloane…
După 1990 s-a tot vorbit despre reculul ingineriei pe piaţa muncii din România, în anii când mulţi tineri doreau să intre la Drept, la Jurnalism, în Comunicare sau la Medicină. În condiţiile în care industria noastră fusese catalogată drept „un morman de fier vechi”, părea un adevăr de nezdruncinat.
Privind retrospectiv, îţi dai seama că n-a fost decât o şaradă de tip dâmboviţean. Politehnica, nu numai cea din Bucureşti, ci şi din alte mari centre universitare, a reprezentat mereu, în ultimii 28 de ani, un adevărat magnet pentru firmele străine care au recrutat proaspeţi specialişti, urmând să producă plus-valoare pe alte continente.
Rectorul Costoiu face referire, în discursul său inaugural, la un conaţional care a finalizat studiile politehnice cu zece ani în urmă. Acum conduce Centrul de Cercetări Strategice din Australia. Şi e doar un exemplu dintre alte mii, despre exportul nostru de inteligenţă şi creativitate.
Se ştiu ani, chiar imediat după ’90, în care promoţii întregi, precum cea de la Automatică, în Capitală, au luat drumul străinătăţii, după ce în prealabil recrutorii, trimişi la noi să caute elite, încheiaseră acorduri cu studenţii aflaţi în anii terminali. Străinii ştiau mai bine decât noi că şcoala politehnică românească străluceşte prin calitatea absolvenţilor.
Piaţa muncii plânge după ingineri
Copiii pe care i-am intervievat mai de vreme spune au un adevăr legat de momentul actual, când inginerii sunt din nou la mare căutare în propria lor ţară. „Să avem un job asigurat”, e motivaţia lor de a merge pe o asemenea cale.
Statistica din vara aceasta a Politehnicii Bucureştene arată că în 2018 au absolvit 3.000 de tineri, în condiţiile în care pe piaţa muncii din România există 10.000 de posturi de ingineri, încă neocupate.
Nu întâmplător, în ac est loc tocmai ce-a apărut, cu câteva luni în urmă, prima agenţie universitară de plasare a forţei de muncă. O modalit ate prin c are absolvenţii politehnişti şi firmele se pot întâlni.
Deci calculale pe care şi le fac tinerii cu privire la viitorul lor sunt cât se poate de pragmatice.
Matematica se poate studia şi în Limba Română
Am avut plăcerea de a-l cunoaşte pe profesorul Aurel Tudorache, directorul Muzeului Politehnicii din Bucureşti. Nu venise cu mâna goală în faţa numeroasei asistenţe, aducând o serie de exponate din istoria acestei instituţii, aşezate în foaierul Aulei.
Anafora din 6 martie 1818
Mai presus de orice, remarcă specialistul, dovada celor 200 de ani de existenţă, marcaţi, iată, în momentul festiv. Prezintă copia Anaforei pe care profesorul Gheorghe Lazar o trimite, în data de 6 martie 1818, domnitorului Ion Constantin Caragea, solicitându-i înfiinţarea Şcolii de Matematică şi Filosofie.
Opisul domnesc vine repede, astfel încât în luna august, acelaşi an, în incinta Mănăstirii Sfântul Sava, se deschid cursurile. Au mai rămas azi doar ruinele acelor clădiri, nu departe de Piaţa Universităţii, vine imediat indicaţia.
Originalele acestor documente se află în Arhivele Naţionale.
Apel către Ţară
Cursuri în Limba Română, ca să fim bine înţeleşi! Nu se ştie câţi studenţi au fost. Doar câteva nume sunt reţinute, datorită documentelor, precum Petrache Poenaru, Eufrosin Potec, Ion Heliade Rădulescu sau Alexandru Orăscu.
În vara lui 1818, după ce obţinuse actele înfiinţării acestei noi şcoli, profesorul Gheorghe Lazăr lansează un apel către tinerimea română. Spunând că aşteaptă ca oricine, indiferent de pătura socială, că era bogat ori sărac, să vină la ceea ce el numea „Muzeul înfloririi”. Adică alt unui al timp al naţiei, redeşteptată prin ştiinţă. Ce vremuri! Ce idealuri!
Aprigi controverse
Lui Gheor ghe Lazăr nu i-a fost însă deloc uşor să convingă nici societatea, în general, dar nici autorităţile, în special, de utilitatea planurilor sale. La noi exista deja o academie a ştiinţelor, dar în limba greacă. Mai-marii vremii considerau Limba română ca imposibil de folosit în calculele matematice.
„Aritmetică? Geometrie? În Limba Română? Doamne fereşte!”, răsunau şi străzile de aşa o curiozitate. Cum s-ar zice, limba unei naţiuni preponderant agrară nu era de nasul tehnicii, inovaţiei, ameţitoarelor griji ale omenirii. Dezbaterile au aprins repede opiniunea publică.
Poate că azi ni se pare o banalitate să spunem Sinus şi Cosinus, dar pentru profesorul Lazăr, venit de la Avrig, în Bucureşti, încă din 1816, a fost o adevarată luptă pentru a-şi impune punctul de vedere.
El, care studiase la Cluj, la Sibiu şi la Viena, văzând că în Europa se amplifică spiritul naţional, ar fi vrut, pentru început, ca şi în Avrigul natal să vadă cărţi de şcoală tipărite în limba neamului său. Tocmai din cauza asta este expulzat, deşi ar fi putut să urmeze o carieră de dascăl.
O poveste despre prietenie
Şi nu numai atât, pentru că au rămas poveştile unor foşti absolvenţi care au marcat istoria ţării. Are cine să le spună şi azi, din fericire! Precum cea a lui Ştefan Georgescu Gorjan. El şi cu Constantin Brâncuşi se cunoşteau încă din copilărie. Peste ani, sculptorul vrea să înalţe Coloana Infinitului, la Târgu Jiu. Caută un inginer care să pună în practică viziunea artistului. Evident că maestrul avea nevoie de un inginer. Află de amicul său şi îl caută. Se întâlnesc, discută, Ştefan prezentându-i, după ce îşi făcuse toate calculale de rigoare, modalitatea tehnică prin care Coloana va fi asigurată în calea oricăror vitregii. Cei doi bat palma şi trec la treabă. Vedeţi domniile voastre, cititorilor, că ingineria nu e doar despre cifre…
Raţiuni practice
Din fericire, au fost şi oameni luminaţi care l-au sprijint, în Bucur şti, de data asta. Precum boierul Bălăceanu. El susţinea că tinerimea nu mai trebuie să ajungă în ţări străine pentru a studia ceea ce şi, în patria-mamă, e posibil.
Alţi onorabili i-au cerut, în schimb, deschizătorului de drumuri să facă o şcoală în care se va învăţa, mai mult decât orice, cum să fie măsurate câmpurile, delimitându-se în acest fel hotarele moşiilor.
„Au fost, iată, raţiuni practice pentru înfiinţarea acestei şcoli”, arată profesorul Tudorache. Căci, altfel, nici măcar pe malurile Dâmboviţei nu se înţelegea de ce să deprinzi aritmetica din partea catedrei. Era o vorbă atunci, anume că, dacă vrei să socoteşti te angajezi la o băcanie, şi acolo îţi faci mâna.
Incendiul din 1948
Muzeul Politehnicii din Bucureşti are propria istorie. Deloc lipsită de traume. Cea mai aspră, din 1948, când întreaga colecţie este distrusă de flăcări. Din fericire, o serie de lucruri sunt salvate numai datorită micilor expoziţii pe care diversele facultăţi le înfiinţaseră în propria lor arie. De departe, cea mai amplă e a Catedrei de Fizică. Iată câteva exemple ale materialelor didactic e din alte vremuri! „ Cursul de Hotărnicii” pentru studenţii din anul al doilea de studiu, din 1928. Sau busola de „declinaţiune” , de la Fizică, din aceeaşi perioadă. Ori caietul cu notiţe al studentului Jean Popovici, în specialitatea „Poduri”, tot din ’28 . Un bilet de xamen la „Procedee”, acesta fiind mai de „curând”, din 1957.
„Azi avem 1.300 de obiecte în Muzeu”, instituţia revigorânduse în 2004, în sediul din incinta Facultăţii de Chimie, de pe strada Polizu. Merită să faceţi o vizită acolo, după câte lucruri interesante ne aşteaptă.