Îți strângi carnea care tremură după răcoarea așternutului, o minți, o duci la Cercul Militar în sala Foaier, torturând-o prin fața cafenelor pline, pe lângă ființe care plimbă o relaxarea vesperală stridentă și gâfâie șuierător o impertinentă lipsă de obligații.

Aerul din încăperea micuță, cu geamuri uriașe ca de vitrină care se oferă integral curiozității stradale, e plimbat de elanul și energia unei dominante siluete ciclam, a cărei tunsoare băiețească nu strică, ci dimpotrivă accentuează armonia trăsăturilor sale feminine. Mâinile i se strâng reciproc, se ocrotesc simultan de căutături iscoditoare care vin, se mișcă sau freamătă pe loc.

Tensiunea acelor mâini, cuvintele pe care le desenează prin aer te ațâță să analizezi panoramic simezele acelea împopoțonate de lucrări copilărești fără de care existența ta ar fi fost măcar cu ton mai simplă într-o seară cumplit de amețitoare de februarie.

Culori din alte vieți, umbre rătăcite, fărâme din timpuri uitate, cioburi mărunte plutesc prin cețurile unor amintiri diluate și încheagă, într-o oglindă neclară, o ființă pe care o mai simți uneori, din ce în ce mai rar, zvâcnind în tine. O urmărești stupefiat cum umple energic întineri albe de foi și de viață. Copacii aceștia din Foaier i-a prăsit de nenumărate ori, le-a strecurat ceruri printre ramuri și frunze, i-a așezat sub soare sau sub tavane de nori, i-a ascuns după garduri și i-a întovărășit cu case cu acoperiș strâmb. Copilul acela de demult pare acum, într-o sală micuță cu geamuri imense, reîncarnat în zeci de variante mai bune. Emoția lui vibrează în zeci de trupuri necoapte cărora silueta ciclam, cu tunsoare băiețească și mâini fremătătoare, le palpează trăirile și le exteriorizează.

Einstein ne privește șugubăț de pe rochiță și ne mărturisește că el a cunoscut ”copii care preferau vacanţei zilele petrecute la şcoală”. Pe copiii aceștia din Foaier nu-i obligă nimeni să meargă acasă la Măriuca și să picteze. Merg pentru că preferă vacanței zilele colorate de la școala de pictură, dintr-o mansardă a Cotrocenilor. Și asta se simte în orice întâlnire a lor cu Măriuca, dar mai ales într-o seară de februarie în care ea are mâinile reci iar ei freamătă.

Cea mai frumoasă lucrare de artă din lume s-a pictat singură într-o seară amețitoare de februarie, în care te-ai cam încurcat în gânduri și amintiri, prin Foaierul ușor anost de la Cercul Militar al Bucureștilor. Profesoara de pictură și elevii săi.