Părintele Ciprian Zaharia, stareţ al Mânăstirii Bistriţa între 1979 şi 2005, a contribuit decisiv la renaşterea ctitoriei a lui Alexandru cel Bun. O evocare de Dan Ciachir.

Pe 17 noiembrie 1983, la prânz, am coborât în gara din Piatra-Neamţ. La Mânăstirea Bistriţa, aflată la opt kilometri distanţă, zăpada se aşezase într-un strat subţire. După ce am trecut pe sub poarta boltită din zidul de incintă, privirea s-a oprit copleşită pe fereastra pridvorului acoperit al bisericii: părea decupată din Palatul Dogilor. La răsărit, pe linia altarului, dincolo de zidurile împrejmuitoare, urca un deal abrupt, albit de zăpadă.

Ctitorie a lui Alexandru cel Bun, Bistriţa fusese refăcută de Ştefan cel Mare, de Petru Rareş – care deschisese aici o şcoală de dieci – şi de Lăpuşneanu. Pe ruinele fostului palat domnesc fusese ridicat în anii din urmă un altul, cu două niveluri şi pereţi groşi care înghiţiseră multă piatră. Comunica expresiv cu un corp de chilii de care îl lega o pasarelă de lemn. Dedesubt erau vechile pivniţe, aflate acum sub bucătărie, trapeză şi o sufragerie în care i-am fost prezentat stareţului Ciprian.

Avea 52 de ani, conducea de patru ani Bistriţa, după ce trecuse prin avatarurile Decretului din 1959, şi fusese mulţi ani econom la Secu. În încăpere era o masă de 12 persoane cu tot atâtea scaune grele în jurul ei, iar lângă soba de teracotă, o măsuţă cu două fotolii. Pe unul din ele venea să picotească uneori părintele Marchian, cel mai vârstnic monah din chinovie, născut în ultimii ani din secolul al XIX-lea. Nu făcuse niciodată focul în chilia sa, oricât ar fi fost iarna de aspră. Era duhovnic al mitropolitului şi prim sfetnic al stareţului; avea un frate mai în vârstă, de 90 de ani, colonel pensionar, care luptase pe frontul de Răsărit şi care venea uneori să-l viziteze.

În decurs de patru ani, stareţul Ciprian terminase de construit palatul, restaurase şcoala de dieci, în care înfiinţase un mic muzeu, şi angajase un sculptor să ridice în curtea mânăstirii o statuie a lui Alexandru cel Bun cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la moarte.

Înainte să ne aşezăm la masă, am intrat în palat. În stânga era o sală de primire spaţioasă, înaltă, cu grinzi de lemn în tavan, şemineu, cu icoane mari şi portrete de ierarhi pe pereţi. În dreapta uşii de lemn ferecat în metal se afla o încăpere strâmtă cu firidă, cu bibliotecă, masă de lucru şi telefon. Era biroul, pe care stareţul nu îl folosea decât câteva minute pe zi. În latura dinspre apus, la vreo 20 de metri, câteva trepte duceau spre o încăpere răspunzând la miazăzi pe o terasă largă cu vedere spre Munţii Neamţului. Am urcat la etajul întâi, în odaia unde aveam să locuiesc. O fereastră strâmtă, medievală, străpunsă prin peretele gros, proiecta în depărtare aceiaşi munţi ai Neamţului. Camera avea calorifere şi baie. Deasupra patului atârna portretul unui ierarh distins, încă tânăr, cu barba şi părul negre şi cu engolpion la gât: era Patriarhul Iustin pe vremea – 1957 – când urcase pe scaunul mitropolitan al Moldovei.

În 1983 am stat o săptămână în odaia aceea curată şi liniştită. În decurs de doi ani aveam să mai locuiesc acolo de şapte-opt ori. Mânăstirea începea în capătul de nord al satului Bistriţa, însă dincolo de zidurile de incintă, de stăreţia veche şi de gospodăria în care se înălţau grămezi înalte de lemn de foc tăiat şi stivuit, staule, hambare, fânare şi alte acareturi – dincolo de ele, o margine a comunei înainta de-a lungul unui drum nepietruit şi al unui pârâu spre pădurile compacte de brad care începeau la câţiva kilometri.

După trei zile, aşa cum credeam că se cuvine, am adus vorba de plecare. „Mai staţi, mai staţi!”, m-a îndemnat stareţul. Îl întâlneam la masa de prânz, la care mai mult se prefăcea că mănâncă, şi uneori şi la aceea de seară, când revenea din biserică de la slujba de vecernie contopită cu utrenia. În a cincea zi în care mă aflam la Bistriţa mi-a spus că mă simpatizează călugării întrucât mergeam şi la biserică. Primul monah cu care discutasem pe aleile mânăstirii era un tânăr de vreo 30 de ani, părintele Iustin, care mi-a mărturisit pasiunea sa pentru mecanică şi pentru tehnică. I-am reţinut o observaţie: „Omul din ziua de azi moare ca o găină. Pentru că nu pricepe sensul existenţei, al vieţii…”. Peste un an, părintele Iustin a fost numit de stareţ egumen al Schitului Tarcău. L-am reîntâlnit în Bucureşti, în 1991 sau 1992, cu actele pregătite pentru plecarea la Athos şi cu pasiunea pentru tehnică neştirbită.

La Bistriţa erau 20 de călugări. Pe doi dintre ei, aproape octogenari, părinţii Hrisostom şi Martinian, i-am privit cu atenţie la masa luată după Liturghia de duminică împreună cu soborul mânăstirii. Impuneau prin ţinută şi distincţie. Erau licenţiaţi ai Facultăţii de Teologie din Cernăuţi şi prieteni. Au trecut la cele veşnice unul după altul, în primii ani de după 1990.

De o vârstă cu ei era părintele Isichie, basarabean cu plete albe ca platina – numai la părintele Stăniloae şi la arhiepiscopul Antim mai văzusem nuanţa aceea de păr alb – şi ochi de un albastru odihnitor. A trăit peste 90 de ani; avea un frate mai mic, călugăr tot la Bistriţa. Părintele Isichie locuia într-un corp de chilii construit recent în spatele statuii lui Alexandru cel Bun. Mă poftea la el şi, după ce ne aşezam pe laviţă, aducea vin dintr-o debara unde se aflau gutui, mere, dovleci, funii de usturoi…

Închinoviat la Bistriţa era şi părintele Iustin Pârvu, care făcuse mulţi ani de închisoare politică. Un preot tânăr de mir mi-a povestit: „Terminasem facultatea, eram în practică la Mânăstirea Secu, unde se afla atunci părintele Iustin. O familie de turişti nu avea unde să doarmă, nici unde să se ducă. Părintele Iustin i-a lăsat la el în chilie şi a dormit noaptea aceea pe o bancă din cancelarie.”

În primăvara anului 1984 am luat de câteva ori masa în mica sufragerie de la Bistriţa cu o doamnă şi doi domni vârstnici. Unul, octogenar, deşi nu o arăta, era cunoscutul arhitect Ştefan Balş; celălalt, cu zece ani mai tânăr, arhitectul Virgil Antonescu, doamna fiind soţia sa.

După desfiinţarea Direcţiei Monumentelor Istorice, în 1977, s-au efectuat multe restaurări şi reparaţii la unele mânăstiri în semiclandestinitate, dar cu specialişti de mâna întâi. Pentru partea arheologică, părintele Ciprian apelase la profesorul Adrian Bătrâna de la Iaşi; pentru consolidări, la profesorul Cristian Cişmigiu şi la inginerul Dumitru Pârscoveanu. Arhitectul Ştefan Balş descindea din celebra familie boierească moldoveană, unchiul său, Gheorghe Balş, fusese un mare restaurator interbelic de biserici. După ce le-am fost prezentat şi m-am aşezat la masă, stareţul a adus un articol despre mânăstire pe care îl publicasem recent. Am crezut că Ştefan Balş doar îşi va arunca ochii în treacăt peste text. L-a citit însă rând cu rând, preţ de circa zece minute, întrerupându-se pentru două sau trei observaţii. La sfârşit a zis: „E bun”.

Într-o altă zi, după masă, mă aflam cu stareţul în aceeaşi sufragerie. Părintele Ciprian era pururea abordabil. Venise un om care umbla sistematic după milostenie. Era mai mult tapeur decât nevoiaş. Îndrăzneţ din fire şi la vorbă, a spus că aşteaptă să primească ceva. Părintele Ciprian i-a amintit cu blândeţe că îi dăduse nişte bani cu câteva zile în urmă. Omul devenise insistent, timpul trecea, simţeam că îmi ies din fire… Calm, fără să schimbe tonul sau să se enerveze, stareţul a rămas identic cu sine vreme de aproape o oră, când drumeţul, în sfârşit, a plecat. Atunci am văzut ce înseamnă răbdarea călugărească.

Că pe lângă fel de viaţă, monahismul înseamnă şi metodă, am înţeles din următorul apolog al părintelui Ciprian: „Fusesem sfătuit să îl aduc pe pictorul C.P., cu o echipă de ucenici, pentru pictarea trapezei. Am mers mai întâi la Iaşi, la mitropolit, să cer binecuvântare. Mitropolitul l-a trimis pe consilierul cultural la o librărie să cumpere un album cu reproduceri după tablourile pictorului. Erau multe lucrări cu mese de restaurant, cu oameni care beau, fumau… Mi le-a arătat şi mi-a spus că ar fi bine să mă gândesc la altcineva.”

Biserica Mânăstirii Bistriţa era şi biserică de parohie a comunei omonime – o aşezare întinsă, foarte curată, prosperă pentru acele vremuri. Duminica, biserica era aproape plină, se slujea cu un sobor numeros, însă şi la vecernii, privegheri se găseau înăuntru cel puţin 20 de persoane, îndeosebi femei, unele stând în genunchi în timpul slujbei…