Incredibile dezbaterile publice din aceste zile prăpădite, toate aflate sub umbra Zelui moarte, Thanatos.

Un cadru tragic care ne aduce aminte de căderea Constantinopolului din 29 mai 1453, când 80.000 de soldați ai lui Mehmed al II-lea Cuceritorul asediau porțile capitalei Imperiului Bizantin, apărată de 9.000 de oameni. Iar intelectualii de atunci –unii implică și Sfântul Sinod în asta - aveau dicuții futile: dacă îngerii… au sex sau nu!

Ce caută Armata pe străzi? Unii doresc ca toate efectivele, inclusiv cu tehnică de război să se implice, alții nu suportă deloc uniformele kaki.

În România, legea fundamentală a statului român prezintă armata ca fiind „subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale”.

Mai pe românește fără a teoretiza Armata îndeplineşte funcţia militară a statului.

Nimic dar absolut nimic nu s-a schimbat în societate, în lumea acesta. Discuțiile sunt același de mii de ani. În antichitate Socrate consideră necesară o armată permanentă, alcătuită din profesionişti. Glaucon (fratele mai mare  al  filosofului Platon), credea în formula de cetăţeanul-soldat al Atenei, iar Platon cerea ca oșteanul să fie doar paznic şi nimic altceva.

Slavă Domnului România și Armata României a depăşit teoria sistemului soldat-cetăţean şi a „naţiunii înarmate”. O armată profesionistă este astăzi un serviciu public în slujba societăţii. Armata intervine cum a făcut-o dintotdeauna la inundaţiilor catastrofale ce au avut loc în ţara noastră în anii 1970, 1975, 1999, la căderile masive de zăpadă, cutremure, cum a fost cel din 1977.

Armata a transportat şi distribuit alimente, îmbrăcăminte, corturi, medicamente, apă potabilă pentru populaţie, a apărat bunuri şi a altor obiective avariate, pentru a preveni furtul din avutul public şi privat. Misiunile de sprijin umanitar cu aeronavele Forţelor Aeriene Române nu mai sunt demult o noutate...

Cred că aci este meritul ministrului Nicolae Ciucă, depășind barierele teoriei. A rezistat la presiunile unora care cereau intervenția Armatei chiar cu tehnică militară pe străzi, dar și al altora care solicitau o neimplicare. Decizia cred că este mulțumitoare, moderată.

Nu s-a ajuns la vandalizări, la gesturi huliganice, efectivele MAI fac față. Dacă situația se înrăutățește, evident Armata va interveni. O mică notă adresată agitatorilor. Armata este sub un control politic, iar intervenția ei se face doar prin ordin. Nicolae Ciucă nu poate scoate de capul lui Armata pe străzi, pentru că asta în toate oprele de specialitate se numește simplu: lovitură de stat! Există o constituție și o legislație! Armata e ultima soluție!

Cert este că până acum doar apariția unor mici detașamente de soldați a mai liniștit tensiunea socială. Ceea ce este bine! Cred că este cazul ca toți cei competenți în materie de gestionare a crizelor printre care se află după părerea mea și gen. Gabriel Oprea sau mulți mulți alți rezerviști să fie coptați în acestă luptă “cu un inamic nevăzut care nu are tabără militară, doctrină sau o strategie de atac”, cum plastic, dar tragic a spus Nicolae Ciucă.

Periodic, că așa este poporul român, s-a pus problema Armatei și a Societății. Și în perioada interbelică, sătulă, ghiftuită, cu burta la soare societatea se întreba de ce plătim Armata. Că doar nu ne atacă nimeni? Instituția militară era disprețuită, aruncată la diverse.

Iar cele mai tari discuții aveau loc în revista “Vremea”, exact când Mircea Eliade își publica celebrul „Intinerariu Spiritual”, mănușa aruncată generației tinere. Când peste nici 5 ani România a pierdut Basarabia, Bucovina, Transilvania de Nord și Cadrilaterul nimeni nu mai mârâia.

Implora Armata, aceea armată subfinanțată și umilită să ajută la evacuarea și hrănirea refugiaților.

Cutremure, inundații, cataclisme, dezastre. Ca să nu mai punem la socoteală teribila încercare Răzbiul. Căci amărâtul de oștean nu are contract sau cartea de muncă. El semnează cu viața lui...