CCR a admis, pe 13 martie, obiecția de neconstituționalitate formulată de 93 deputaţi USR, PNL și PMP şi a constatat că dispoziţiile articolul unic din Legea pentru modificarea și completarea art.10 din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale sunt neconstituționale.

„Referitor la obligația procurorului, prevăzută la articolul unic pct.1 din lege, de a dispune renunțarea la urmărire penală, în situația în care inculpatul, în cursul urmăririi penale, acoperă integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalitățile și, de asemenea, la obligația instanței judecătorești, prevăzută la art.10 alin.(11) din Legea nr.241/2005, din cuprinsul articolului unic pct.2 din lege, de a dispune pedeapsa amenzii penale în situația în care inculpatul plătește, în condițiile prevăzute în ipoteza normei juridice analizate, prejudiciul cauzat prin comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, împreună cu aceleași majorări, Curtea reține că aceste aspecte reprezintă veritabile încălcări ale principiului legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la art.23 alin.(12) din Constituție și, totodată, a standardelor de calitate a legii.”, se arată în motivarea CCR.

Judecătorii constituționali au constatat că legiuitorul nu a prevăzut și soluția care poate fi pronunțată de către instanță, în situația acoperirii de către inculpat a prejudiciului în cursul judecății, până la primul termen de judecată.

„Articolul unic pct.1 din lege prevede dispunerea soluției de renunțare la urmărirea penală, în ipoteza în care în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile. Însă, conform art.327 lit.b) din Codul de procedură penală, renunțarea la urmărirea penală este o soluție ce poate fi dispusă doar de procuror – nu și de instanța de judecată- prin ordonanță, motiv pentru care poate fi pronunțată numai până la finalizarea urmăririi penale. Prin urmare, legiuitorul nu a prevăzut și soluția care poate fi pronunțată de către instanță, în situația acoperirii de către inculpat a prejudiciului în cursul judecății, până la primul termen de judecată.”, potrivit CCR.

Curtea apreciază că articolul unic pct.1 din lege „[cu referire la art.10 alin.(1) din Legea nr.241/2005] este lipsit de claritate, precizie și previzibilitate, fiind practic inaplicabil în ipoteza plății, în cursul judecății, până la primul termen de judecată, a sumelor calculate, conform algoritmului prevăzut în ipoteza normei analizate, de către inculpatul care a săvârșit una dintre infracțiunile prevăzute la art.8 și 9 din Legea nr.241/2005”.

De asemenea, Curtea constată că legea contestată nu prevede aplicarea unui regim juridic diferit, unor persoane aflate în situații similare, ci dimpotrivă, prevede aplicarea unuia dintre regimurile sancționatorii prevăzute la alin.(1)-(12) ale art.10 din Legea nr.241/2005. Subiectul acuzat de evaziune fiscală înțelege să acopere prejudiciul produs prin comiterea faptei în etapa urmării penale sau în cursul judecății, ori în termen de 1 an de la pronunțarea sentinței prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

Legea obligă procurorul să renunțe la urmărirea penală în situația săvârșirii unor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii care depășește 7 ani. Acest aspect este în contradicție cu logicia reglementării instituției renunțării la urmărirea penală.

„Prevederile art.10 alin.(1) din Legea nr.241/2005, astfel cum acestea sunt modificate prin articolul unic pct.1 din legea analizată, reglementează dispunerea renunțării la urmărirea penală, în cazul săvârșirii unei infracțiuni reglementate la art.8 sau 9 din Legea nr.241/2005, în condițiile acoperirii de către inculpat a prejudiciului produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile. Însă, limitele speciale ale pedepselor cu închisoarea prevăzute pentru infracțiunile reglementate la art.8 alin.(1) și (2) din Legea nr.241/2005 sunt de la 3 la 10 ani [în cazul infracțiunii prevăzute la art.8 alin.(1) din Legea nr.241/2005] și, respectiv de la 5 la 15 ani [în cazul infracțiunii prevăzute la art.8 alin.(2) din Legea nr.241/2005]. Totodată, limitele speciale ale pedepsei închisorii prevăzute pentru infracțiunea reglementată la art.9 din Legea nr.241/2005 sunt de la 2 la 8 ani, limita maximă putând fi majorată cu 5 ani, conform art.9 alin.(2) din Legea nr.241/2005, iar cea minimă cu 7 ani, în condițiile art.9 alin.(3) din aceeași lege.”, se arată în motivare.

De asemenea, CCR constată că prevederile art. 10 din Legea 241/2015 coroborate cu cele ale art.8 și 169 din Legea nr.241/2005 permit suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru pedepse mai mari de 3 ani, în timp ce dispozițiile din Codul penal prevăd că soluția anterior menționată poate fi dispusă doar dacă pedeapsa aplicată, inclusiv în caz de concurs de infracțiuni, este închisoarea de cel mult 3 ani.

Cu toate că Legea 241/2005 reprezintă o lege specială, aceasta nu poate să prevadă un regim diferit de aplicare a instituțiilor de drept penal reglementate în Partea generală a Codului penal, cum este și instituția suspendării executării pedepsei sub supraveghere, decât cu încălcarea principiului legalității incriminării și pedepsei.

„De asemenea, articolul unic pct.2 din lege face referire, în teza a doua a textului propus pentru art.10 alin.(12) din Legea nr.241/2005, la transformarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere în pedeapsa închisorii cu executare.

Însă o astfel de instituție (cea a „transformării”) nu există în dreptul penal românesc, fiind cunoscute doar instituțiile revocării și anulării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, reglementate la art.96 și 97 din Codul penal. Prin urmare, sintagma folosită este non-juridică, aspect ce contravine rigorilor prevăzute la art.8 alin.(4) din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.”, conform sursei citate.

Judecătorii au mai constatat că, potrivit normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce. Nu se folosesc termeni cu încărcătură afectivă. Forma şi estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia şi claritatea dispoziţiilor”.

 

 

Te-ar putea interesa și: