Cu excepția postărilor vehemente de pe Facebook și a îndemnurilor de a ieși sau nu la vot, după cum e interesat fiecare postac, de data asta mi se pare că energia celor implicați în campanie nu a trecut „sticla” ecranelor.

Pare că subiectul „cine ne va conduce în următorii cinci ani” nu mai pune stăpânire pe discuțiile de la mesele din bufetele care dau savoare satelor românești, dar nici pe conversațiile din saloanele din marile orașe.

Înseamnă oare asta că nu ne mai interesează cine e titular la Cotroceni sau poate că răspunsul este că sunt niște alegeri cu „rezultat așteptat”, o înfruntare finală în care astrele s-au aliniat de mult timp pentru ca bătălia finală să fie între cele mai nimerite personaje ca să nu stai cu sufletul la gură când se vor număra voturile?

Am avut o campanie în care am discutat despre tot felul de personaje, pe cele mai diverse teme, dar nu despre candidați, despre planuri. Nu sunt ipocrit să spun că mi-aș fi dorit lungi monologuri despre planurile de viitor ale competitorilor sau să spun că aș fi citit cu pixul în mână programele lor electorale, dar nici așa, să mă lași cu ochii-n soare trei luni.

Mi-aș fi dorit ca spectacolul alegerilor să-i includă pe protagoniști, nu să văd zbaterile celor din rolurile secundare. Am pierdut timpul cu lupta pentru dărâmarea Guvernului, unde pe scena mare a politicii au jucat Ludovic Orban, Marcel Ciolacu, Rareș Bogdan, Victor Ponta, Mihai Fifor și alții ca ei. Băieți cu priză la public, dar Viorica Dăncilă și Klaus Iohannis au părut ei înșiși personaje secundare în bătălia care le decidea viitorul politic. Apoi am asistat la discuțiile pentru formarea noului Cabinet. Cine participă, cine o fi la nu știu ce minister. Nume mai mari sau mai mici s-au perindat pe ecrane, alcătuind o cortină care acoperea spectacolul real desfășurat departe de ochii publicului.

Votul de investitură a scos din nou la iveală personaje despre care nu auzisem niciodată sau despre care de foarte mult timp nu mai știam cu ce se mai ocupă. Mihai Tudose, Daniel Constantin, plus câteva persoane de la PSD care au făcut un pas pentru a ieși din formație, trăindu-și pe deplin momentul în care au ieșit din anonimat, pentru ca apoi să dispară din nou.

Când îi vedeam în știri, pe burtierele televiziunilor sau când vreun prezentator le rostea numele, îmi venea să strig „Dăte, frate, la o parte! Nu văd de tine spectacolul pe care-l aștept de cinci ani!” Nu e mare diferență între cei care ne-au ținut ocupați și doamna de la teatru care se așează pe unul dintre primele rânduri, lăsându-și pe cap căciula din blană de vulpe.

Dacă până atunci mai fusese ceva interes pentru alegeri, după primul tur s-a lăsat tăcerea în bufetul gării. Păi ce, când se luptau Băsescu și Geoană, Năstase sau Iliescu și Vadim, mai era timp la vreo masă să spună vreunul că el crede că se strică vremea? Și muzica de la difuzor avea o conotație politică!

Dar acum? Am schimbat câteva impresii despre ce o însemna dezbatere și apoi ne-am plâns de ploaie sau de căldura din calorifere ca în orice altă toamnă românească.

În fine, alegerile astea or trece cumva, că n-o să țină serialul ăsta cât „Tânăr și neliniștit”, dar rugămintea mea de spectator plictisit este ca până la alegerile viitoare să vă organizați mai bine, să căutați actori mai cu viață ca să ne bucurăm și noi, măcar câteva luni pe cincinal că se schimbă conducătorii. Vorba aia, schimbarea regilor, bucuria…!

Nu mai știu cum se termina

Te-ar putea interesa și: