Omul modern avea tendința de a se izola încă dinainte de pandemie. COVID-19 a accelerat această tendință.
Un editorial al profesorului de comunicare Pascal Lardellier în Le Figaro pe care l-am tradus pentru cititorii EVZ.
Aflându-mă în tren, a trebuit în cele din urmă să mă hotărăsc să fac ceva ce îmi displace: să răspund la telefon, deoarece era un apel urgent pe care îl așteptam.
M-am ridicat, vorbind încet, pentru a merge în spațiul din exteriorul vagonului, unde aș fi putut discuta mai liber. Însă mi-am dat seama că, de fapt, nu deranjam pe nimeni.
Într-adevăr, toți pasagerii din vagonul meu aveau căștile pe urechi și o mască pe față. Ce semn al timpului!
Această scenă – toate aceste persoane izolate de contactul cu alții prin dublul obstacol al căștii și al măștii, la o viteză de 300 km/h – constituie o alegorie pentru ceea ce trăiește epoca noastră: mereu mai departe, mereu mai repede, mereu mai singuri, împreună…
Cu doar puțin timp în urmă, îi deranjam pe alții într-un loc public când telefonam sau ascultam muzica prea tare.
Această epocă este cvasi-revolută, deoarece acum suntem cu toții izolați în spatele căștilor și măștilor, închiși în cochilii cu muzica noastră, ascunși în spatele măștilor noastre, cu ochii fixați în ecrane.
Devine din ce în ce mai dificil să întrebi despre vreo adresă sau o direcție în oraș; oamenii fie vorbesc la telefon, fie ascultă muzică.
În oraș, fără un telefon în mână, creezi impresia unui Forrest Gump rătăcit în jungla urbană, în căutare de relații mai degrabă decât o direcție anume.
Flash back: cu un an în urmă, nu am fi crezut în ruptul capului că sfârșitul lui 2020 ne va prinde cu fața ascunsă după masca de protecție bleu ciel regulamentară, prinși „în legitimă apărare” în baletul distanțării, în tempoul lent al imperioaselor „gesturi barieră”.
Valsul timid a devenit mult mai la modă decât tangoul pasional.
Legătura cu ceilalți este înainte de toate una senzorială, sensibilă. Orice relație este la început una carnală. Percepeam (deoarece trebuie să vorbim la trecut) chipul, înregistram detaliile, interpretam mimica și zâmbetele.
Dar asta era odată! Deoarece, acum, în spațiul public, în mijloacele de transport, în magazine, relația cu celălalt este amputată de zâmbet, de ascultare din ce în ce mai des, dar și de privire, când aceasta este lipită de ecrane.
Acum, este din ce în ce mai dificil să îi privești în ochi pe vânzători, pe controlori, persoanele administrative sau din sănătate.
Ne găsim cu toții zidiți într-un „exil interior”, rupți unii de alții, atentând la principiile pe care se bazează liantul social, în întruchiparea sa relațională cea mai elementară: deschidere (gestuală și mimo-facială), ascultare, studiere.
„Exilul interior”, titlul acestei opere incredibil de vizionare a lui Rolland Jaccard, publicată în 1975, care descria lumea noastră contemporană drept una a „izolării de realitatea fierbinte, vibrantă, umană, directă; retragerea în sine”.
Tendința se accelerează iar aceasta este una dintre pagubele colaterale ale crizei COVID: o „arhipelagizare” ireversibilă a societății, o insularizare a relațiilor sociale.
A fi „apropiat” de cineva? Nu mai este nevoie! „A fi emoționat” a fortiori? A devenit de neconceput!
Distanța care condiționează securitatea trebuie să fie respectabilă sau măcar respectată.
Toate aceste măsuri s-au concentrat pe circulația virusului, fără a lua câtuși de puțin în considerare aceste efecte secundare: acest atentat la arhitectura relațiilor, al cărei înveliș este civilitatea, a cărei îmbrăcăminte sunt riturile interacțiunii.
Poate că acesta este prețul pentru sănătatea publică, însă costurile sunt incomensurabile: o iremediabilă și ireversibilă degradare a calității relaționale și a legăturii de încredere subiacente raporturilor noastre cu alții.
De acum, domnește neîncrederea, prevalează suspiciunea.