Preşedintele Băsescu a făcut în ultimele luni mai multe greşeli „de imagine“ decât de obicei, care au alimentat adversitatea viscerală a multor oameni şi au furnizat argumente împotriva lui.
N-are niciun sens să bagateliză m aceste deviaţii, mici dar nu chiar neînsemnate, de la conduita unui preşedinte „aşa cum ni l-am dori“.
Nici n-are sens să le exagerăm importanţa şi, asemenea adversarilor săi, să nu mai vedem pădurea din cauza copacilor. Polarizarea opiniei publice naţionale în două tabere tot mai îndârjite, cei pro-Băsescu şi cei anti-Băsescu, a dus la o situaţie care nu s-a mai întâlnit în România din 1990 încoace.
Sunt convins că şi dumneavoastră, ca şi mine, faceţi eforturi disperate să vă păstraţi prietenii pe care aţi avut surpriza să-i vedeţi, deodată, de partea cealaltă a baricadei, radicalizaţi, gata să vă insulte, să vă rănească sentimentele sau, în cel mai bun caz, să încerce să vă „deschidă ochii“. Sunt convins că aţi rămas uluiţi de felul în care logica, bunul-simţ, memoria, totul e schimonosit de pasiunea politică mergând până la ură şi furie. Am auzit oameni foarte inteligenţi, cu care de-o viaţă-ntreagă pun ţara la cale, recurgând în controversă la sofisme primitive şi ruşinoase.
Nimeni nu-mi va „deschide ochii“ în privinţa lui Băsescu, de pildă, cu faimoasa contestare a victoriei sale în referendum: n-ar fi fost 75 la sută, ci 75 la sută din 46 la sută... Aici, ca şi-n nenumărate alte locuri, reauacredinţă este strigătoare la cer. Niciodată, e elementar, un procentaj electoral nu se stabileşte în funcţie de numărul total al alegătorilor, ci doar de cei care, exprimându-şi votul, au participat la jocul politic.
Votul lor nu poate fi contestat decât prin sportul naţional de a face din alb negru şi din negru alb, aşa cum îţi dictează ranchiunele şi interesele. La fel, mi s-a argumentat că, sprijinindu- l pe Băsescu, lovesc în parlament, adică subminez democraţia. Este o enormitate.
Nu e vorba nicio clipă despre parlament ca instituţie, ci despre gloata de nulităţi politice care formează majoritatea parlamentară în acest moment. Nu eu, ci cei 322 de politicieni care-au votat debarcarea preşedintelui au subminat credibilitatea parlamentului. Am mai auzit de la prieteni că Băsescu (întotdeauna Băselul, Chiorul, Marinerul, ca şi când injuriile ar putea ţine loc de argumente) este el însuşi parte din sistemul ticăloşit pe care-l condamnă (deocamdată el singur), că e comunist (fiind cel care a condamnat comunismul ca regim criminal), chiar că e hoţ, în rând cu marii delapidatori naţionali. Sincer, nu cumpăr acuzaţiile astea.
„Setea lui monstruoasă de putere“, care l-ar asemui cu Putin, rămâne încă de demonstrat cu argumente. Altfel, ajungem la Eliade Rădulescu: „Spune-i şi că-i guşată până nu îţi spune ea“... Tocmai din aceste motive nu pot trece cu vederea defectele evidente ale acestui om, care fac din el mai puţin decât ne-am dori cu toţii de la un preşedinte al României. Nici ele nu pot fi negate decât dacă eşti cuprins de aceeaşi patimă care te orbeşte.
Nu vreau să mă dau conciliant şi imparţial - în polarizarea de-acum dreptul umblă cu capul spart, cum se zice, nemulţumindu-i şi pe unii, şi pe alţii -, ci să-l ajut cumva, după puterile mele, pe acest om plin de calităţi şi de defecte, să devină un preşedinte mai bun.
Nu se pot nega, prin urmare, abaterile de la buna creştere elementară care-i scapă din când în când preşedintelui în spaţiul public. Nu-l poţi apăra de afaceri precum cea a „ţigăncii împuţite“, a „armenilor buni“ şi a urcării la volan după consumare de alcool decât tot prin odioase sofisme, asemănătoare prin ilogismul lor scremut cu cele ale adversarilor. Nu poţi spune la nesfâr- şit: aşa e el, a fost marinar, ce să-i faci?
Căci acum nu mai e marinar, ci şeful statului, ţiganii şi armenii sunt cetăţenii statului, iar legislaţia rutieră e parte din legile la respectarea cărora preşedintele trebuie să vegheze. Nu e nimic de adăugat. Traian Băsescu face şi altfel de greşeli, dintr-un populism fundamental şi cu două tăişuri. Una a fost anunţarea, în euforia victoriei la scrutinul pentru demitere, a întâlnirilor periodice cu cetăţenii în Piaţa Universităţii. El trebuie să se obişnuiască o dată cu ideea că un preşedinte e un funcţionar public, şi nu un tribun popular ce se hrăneşte din aclamaţii. Şi tot în linia populismului: nu e de demnitatea unui preşedinte al unui stat laic să sărute în public mâna unei feţe bisericeşti, oricât am invoca tradiţia.
Nu e de bun augur curtarea asiduă a unei biserici al cărei trecut preşedintele ar fi trebuit de fapt să-l condamne public ca şi pe cel comunist. Decorarea noului şef al bisericii pentru ce va face în viitor e un gest absurd. Încurajarea insinuării mai departe a bisericii în sistemul de învăţământ nu e nici ea un semn bun.
Preşedintele are probleme de imagine. E nevoie urgent de un om care să-l ţină-n frâu, să-l ajute să-şi pună-n valoare marea inteligenţă politică şi să-şi atenueze defectele de caracter. Aşa a fost Adriana Săftoiu, şi altul ca ea deocamdată nu văd.